articol
Cât de sărac să fii să nu-ți iubești și îngrijești părinții? (episodul 2)

Poți descărca articolul PDF de aici.

 

Cât de sărac să fii să nu-ți iubești și îngrijești părinții?

Răspuns: FOARTE SĂRAC

Eu am fost extrem de sărac pentru marea majoritate a tinereții mele, mai exact până la 27 de ani și asta m-a făcut un sălbatic. Râd în hohote când îmi aduc aminte o scenă cu unul din mentorii mei ce mi-a purtat de grijă multă vreme și cum mergeam pe stradă cu el iar eu mâncam un hamburger. Îmi era foame și am intrat în stare de flux înfulecând. Omul s-a uitat la mine, m-a lăsat să înghit și a zis: "Zmeule, mai încet că e al tău tot. Îți mai iau unul dacă vrei."

M-am oprit și am conștientizat imaginea. Parcă eram adus din pădure. În condițiile astea, comportamentele mele erau și ele de sălbatic. Comportamente agresive, venite din frustrare. Uram lumea. Mă uitam să văd ce pot să iau de la cei din jur, și nu aveam de gând să dau nimic. Trebuia să mai supraviețuiesc o zi.

 

Iar relația cu părinții era proastă de tot.

Vezi tu, cam tot ce faci în viață și e important pentru tine, relațiile și banii, sănătatea și familia, vocația și pasiunile tale, TOTUL va purta amprenta relației pe care o ai cu tine însuți. Dar cine ești tu însuți? Ești jumătate mami și jumate tati, din punct de vedere genetic. Cromozomi, alea alea, știință. Dar mai e ceva interesant. Ai genele părinților tăi. Și cică există genotip și fenotip.

Genotipul reprezintă tot fondul genetic, cu întregul său potențial, inclusiv potențial adormit care poate fi trezit în condiții potrivite, iar fenotipul reprezintă rezultatul vizibil și observabil dat de intercțiunea genelor cu mediul, și care devine personalitatea, comportamentele și întreaga ta viață.

Ce vreau să zic cu asta? Că tu nu ai doar nas, gură, înălțime și corp fizic de la mama și de la tata dar ai un pachet de trăsături de personalitate și caracter.

 

Tu îi conții în tine pe tatăl și mama ta și aici e marea revelație.

Relația pe care o ai cu părinții tăi este relația pe care o ai cu părți din tine însuți. Întoarce spatele tatălui sau el ție și poți spune PA modelului masculin sănătos și energiei masculine: direcție, hotărâre, curaj, acțiune, atitudine, perseverență. Ignoră-ți mama sau ea pe tine și poți să îți iei ADIO de la tot ce înseamnă trăsăturile energiei feminine: iubire, empatie, grijă, emoții.

 

Și apoi mergi prin viață înjurându-ți părinții și întrebându-te de ce relațiile tale sunt de cacao, de ce nu ai bani, de ce ai tot felul de boli, de ce viața ta e un coșmar.

Păi de aia boss, pentru că nu poți să fugi niciunde de tine și de creatorii tăi biologici.Viața începe pentru tine personal DUPĂ ce ai integrat armonios în tine pe cei doi creatori ai tăi. Ok, hai să mergem mai departe. Și eu m-am făcut vinovat de comportamentele de rahat față de părinți până pe la 30 de ani și am plătit prețul.

Pe mama nu o mai vizitam și o acuzam că nu m-a iubit, că nu a câștigat destui bani, că e nebună. Pe tata l-am acuzat că e alcoolic, nu are ambiție și voință, că nu luptă, că e un ratat și mă face de râs.

 

TOTUL era despre mine.

Copilul mic și răsfățat care dă cu piciorul în pământ că nu primește ce vrea el. Bine, psihologic vorbind, am suferit. Ca mulți dintre noi. Am 7 traume din 10 pe scara testului ACE ( adverse childhood experience) pe care poți să-l faci aici: http://www.personalitatealfa.com/blog/liber-si- gras-sau-sanatos-si-sclav/

Am fost puțin neglijat, am fost puțin terorizat, am fost puțin abuzat. Puțin mai mult. Ca destul de mulți dintre noi. Și apoi am crescut. Am plecat de acasă. Am luptat singur împotriva lumii, mi-am descoperit vocația, m-am cocoșat de la responsabilități și eforturi și am reușit. De la 22 la 29 de ani mi-am făcut o viață. Apartamentul meu, iubită, o afacere mică și vioaie.

Am reușit să îmi depășesc condiția și să obțin acele lucruri pe care ni le dorim toți cel puțin o vreme și mai ales la început de drum. Casă, iubire, bănuți. Dar dincolo de eforturile uriașe pentru a obține aceste lucruri, Pera avea 90 de kile, 25 de kile în plus de grăsime pe el, era veșnic stresat și îi ieșeau bube pe el, era irascibil, furios, agitat.

Niciodată nu era destul, tot timpul trebuia să muncesc mai mult, să fiu mai mult, să evoluez mai mult dar aveam toate frânele posibile trase și eu nu știam asta. La 30 de ani mi-am luat viteză în relația de cuplu și întreaga mea viață avea să se schimbe în bine, printr-un singur gest providențial.

 

De ce doar săracii nu-și iubesc și îngrijesc părinții?

Eu consider că viața mea sănătoasă, prosperă, care să mă hrănească sufletește, începe la 32 de ani. De ce la 32 de ani? Pentru că atunci în inima mea am făcut pace cu părinții. Am acuzat- o pe mama că era tot timpul plecată și nu mi-a dat afecțiune, și de abia la 32 de ani am înțeles că a fost plecată ca să muncescă și să avem acoperiș deasupra capului, mâncare și să aibă grijă de mine cât poate de bine.

I-am cerut bani până pe la 25-26 de ani, și îi ceream și luam banii ca și când mi se cuveneau. Îi luam cu ciudă, cu furie. “De ce m-ai făcut dacă nu poți să ai grijă de mine?’ îi spuneam uitând că deja sunt un tânăr măgar ce poate să muncească. Săraca de ea a împărțit salariul ei de

învățătoare cu mine, pentru că în anul 5 de politehnica am renunțat la inginerie ca să merg la psihologie.

Au urmat cei mai săraci material ani din viața mea, dar unde am dormit? Acasă la mama. Ce am mâncat? Mâncarea mamei. Cine plătea curent, întreținere și internet?

Mama!

Dacă eu am ceva azi, mama a fost primul investitor și ei trebuie să îi mulțumesc eu zilnic și oricine a primit ceva bun de la mine vreodată. N-am apreciat un acoperiș deasupra capului, un pat, o ciorbă caldă și de aia am fost un sărac și un frustrat.

 

Tata, un alcoolic ce ne-a părăsit

Mai mult, 4 ani ne-a terorizat. A spart ușa de nenumărate ori, a agresat-o pe mama, ne făcea să tremurăm în pat noaptea în timp ce el urla de jos că o omoară. I-a aruncat mamei pe geam mașina de tricotat cu care ea făcea niște bănutzi în plus, din care și el lua ca să bea. Nu a mai putut să folosească niciodată mașina aia.

Ne-a spart vizorul de la ușă și a stins un muc de țigară în el și a scrijelit cu un cuțit pe ușă simboluri care numai el știa ce înseamnă. Am rămas cu ușa aia 4 ani și stăteam la etajul unu așa că toți vecinii treceau ca în fața unui monument al violenței domestice. Nu schimbam ușa pentru că nu aveam bani, dar nici nu avea sens. Nebunul se putea întoarce oricând.

4 ani de zile de teroare zi de zi.

Azi nu suport interfonul și nici telefonul mobil care e tot timpul pe silent, deși am 37 de ani și m- aș bate și cu ursul dacă aș fi încolțit. Mi-am urât tatăl pentru că o rănea pe mama. Mi-aș fi dorit să am putere să-l bat. Și când am avut....am scris articolul asta

http://www.personalitatealfa.com/blog/da-mi-putere-sa-mi-bat-tatal/

Apoi mi-am disprețuit tatăl pentru că e un ratat după standardele societății. Alcoolic, fără job de ani de zile, pute că e nespălat, toată ziua în birt căutând un muc de țigară, căutând compania celor ca el, că poate pică de una mică. Și în același timp, mi-am iubit tatăl și mă uram pe mine pentru că nu pot să încetez să-l iubesc.

Era ceva în mine ce mă făcea să mă ridic în fiecare sâmbătă, și am făcut asta de la 17 la 30 de ani și să merg să-l vizitez pe unde îl găseam. După 25 de ani, când am început să câștig primii mei bani din cărțile pe care le vindeam, am început să îi duc câte un pachet de țigări, câte ceva de mâncat. Cu cât creștea capacitatea mea de a face bani, cu atât și el primea mai mult. De la 25 la 32 de ani l-am întreținut și nu mă deranja. Am încercat să-l fac să nu mai bea. M-am mutat la el și îl supravegheam. Îl hrăneam, îl îngrijeam, ieșea din sevrajele groaznice prin care trecea, de zici că era exorcizat.

Și apoi era abstinent. Cel mai mult 14 luni. De obicei câteva săptămâni sau doar zile. Ce nu am știut atunci dar acum sunt convins, e că ce l-a făcut să nu bea și să încerce să trăiască viața asta a fost conexiunea pe care o făceam cu el când îi acordam mai multă atenție. Când îl lăsam singur, era direct în birt. Ei bine, între timp, viața mea devenea tot mai frumoasă.

Aveam o nouă iubită la 30 de ani, pe Oxana, soția mea azi. Slăbisem cele 25 de kile în plus de care ți-am zis mai sus. Pentru prima oară în viața mea simțeam ceva cu totul nou. O împlinire în suflet, o liniște mentală și emoțională pe care nu le simțisem niciodată. Sălbaticul de Pera, rebelul și nonconformistul, războinicul ce găsea inamici peste tot, se îmblânzea. Se umaniza. Și asta nu datorită banilor, a reputației crescânde ca psiholog, a faptului că arătam fain cu cămașa în pantaloni pentru că nu mai aveam burtă.

 

Starea de bine venea pentru că începeam să fiu conectat la oameni dragi.

Lucram în afacere cu doi dintre cei mai buni prieteni ai mei. Oxana era o femeie ce mă inspira, iubea, admira și îmi hrănea sufletul. Cititorii mei progresau și comunicam cu ei, simțeam că devenim o familie tot mai numeroasă. Sorin, antrenorul de la sală îmi cerea permanent să îmi depășesc condiția și se vedea că își pune toată inima.

 

Și astfel, am început să mă întorc spre părinții mei cu alți ochi și o altă atitudine.

A urmat cea mai frumoasă amintire din viața mea. Crăciun cu ambii părinți la masă. Am făcut un video în care povestesc experiența, aici: Cea mai frumoasa amintire de Craciun

Acum îmi iubesc părinții. Aș bea cu tata cot la cot. L-aș duce în excursii. L-aș lua la orice chef cu mine. Aș trăi viața cu el și ar fi o sărbătoare. Dar a murit și nu mai pot face nimic din toate astea. Cum am făcut pace cu tata? Când am umblat în papucii lui, când am trăit ce a trăit el, atunci l-am înțeles și mi-au fost limpezi toate motivațiile și comportamentele lui.

Când am înțeles că el trece prin lucruri mai grele decât mine și are mult mai puțin ajutor decât am eu. Dacă mie mi se pare greu, cum o fi pentru el? Până la 30 de ani m-am îmbătat de vreo 2 ori. Apoi, m-am relaxat legat de alcool și nu am mai fost așa înverșunat. Când trăgeam câte o beție, mă simțeam exact cum se simțea tata. Înțelegeam atitudinea lui jovială, glumele, sentimentul de putere personală și de lipsa grijei pentru ziua de mâine pe care ți-l dă beția. Am înțeles și mahmureala de după.

Doar că eu când mă trezeam, aveam o viață plină. El avea doar mizerie și oglinda unei vieți irosite. Eu aveam soție, prieteni, un trib întreg, el pe nimeni. Eu sunt tata, cu toate calitățile și slăbiciunile lui. Dacă nu aș fi făcut pace cu el, în mine, aș fi suferit toate suferințele lui. Am înclinația lui spre dependențe, am un demon autodistructiv, am tot pachetul dar prin iertare și iubire, față de mine și tata, ne-am depășit condiția tot neamul.

Mentalitatea de lipsă, de sărăcie, senzația că nu ești destul și că nu ai destul este ceea ce te face să-i acuzi pe cei din jur că nu îți dau destul, că nu te tratează bine, că nu te respectă, că nu te iubesc.

 

Relația cu părinții e un test pentru propriul tău nivel de evoluție.

Dacă tu nu ești bine sufletește și material, nu poți să dăruiești. Ai nevoie să primești. Doar după ce mi-am depășit condiția, am alergat spre părinții mei și i-am luat în brațe și le-am zis :" IERTAȚI-MĂ" Nu ați greșit cu nimic. Eu am fost prea centrat pe mine, pe nevoile mele, pe suferințele mele. Acum văd și înțeleg întregul tablou și vreau să știți că totuși aveți un fiu. Nu doar în acte sau cu numele, ci cu sufletul.

Vezi tu, grija față de alții vine după grija față de tine.

 

TU trebuie să fii bine și prosper cu adevărat prima oară.

Concluzia finală pe care aș vrea să o reții este că singura cale pe care o știu ca să poți face ceva bun în lumea asta, este să fii tu bine. Să te simți bine, să ai ceea ce îți trebuiește, să fii un adult sănătos și responsabil care simte că poate să dăruiască. Atunci și doar atunci nu îți vei mai trata părinții și pe cei din jur ca bancomate de la care poți cere fără limită.

Și vreau să te întreb: tu cum ai grijă de tine? Ești bine? Ce e nevoie să se întâmple ca să fii bine? Lasă-mi un mesaj sub articol și ne punem pe treabă, facem un plan și îi dăm bice pentru a-l executa.

Zi-mi ce ai nevoie ca să fii cu adevărat bine. Cu drag, Pera Novacovici

 

P .S.

Locurile la Alfacamp se umplu repede. Asigură-ți și tu unul aici: http://personalitatealfa.com/evenimente/alfa-camp-ski-kopaonik-2018/.

Distribuie acest articol pe reteaua ta preferata de socializare
Profită de resursele de dezvoltare personală
pe care le-am pregătit timp de 10 ani!
imagine-news
20 DE COMENTARII
Intră în discuție. Lasă mesajul tău mai rapid cu contul de social media.

Comments

  1. Sunt prea egoista Pera!Sunt prea blocata in traumele mele psihice si fizice dar lucrez ,te citesc ,si incerc sa binecuvantez orice intalnire,om,care imi iese in cale .Lucrez cu frustrariile mele,cu rusinea mea,cu boala mea mentala,sa ma tin pe linia de plutire.Sunt diagnosticata cu o boala asa zisa a oameniilor inteligenti dar eu nu ma vad asa.Toata viata am acumulat informatii dar niciodata nu am gasit metoda de a folosi acestea in avantajul meu.Cum le am aflat le am si seruit cu persoane care imi intindeau o mana spre ai ajuta.Iubire neconditionata…..Am invatat sa intorc obrazul stang desi eram,,scuipata'' in cel drept.

    Am aflat in final de codependenta……da…..sunt codepententa pe de alta parte.

    Multumesc pentru articol!

    1. Multumesc ca mi-ai scris. In perioada urmatoare ma voi stradui sa ofer cat mai multe metode practice de schimbare. 

    2. Salut! Ca si multe alte raspunsuri, acesta a venit exact cu o zi dupa ce am pus problema, nu pusa, ci traita! Ma simt altfel, deja, dar nu dupa ce am citit articolul. Pui foarte bine problemele, cu .-ul pe i. Sper sa primesc in continuare mailuri de la tine, chiar daca multe dintre ele mi s-au parut interesante, dar ceata imi orbea realul interes. Problema nu e intelegerea, ci trairea lor constienta, in plan fizic.

  2. Buna,nu sunt bine am probleme de sănătate pt că n am avut grija de mine,mi am dedicat 11ani din viața îngrijirii mamei care a fost paralizată.Am nevoie de sănătate si iubire…!!mulțumesc

  3. Îmi  place să ţin seama de nevoile oamenilor din jurul meu aşa cum şi eu am nevoie de linişte. Părinţii mei sunt oameni minunaţi şi încerc să nu îi stresez cu problemele mele ei oricum sunt prea bătrâni să mă mai poată ajuta cu ceva şi când sunt cu ei joc rolul unei persoane prospere fără să le mai spun despre salariul de mizerie sau rezultatele de la analizele medicale pe care le am…

  4. Salut pera.In primul rând vreau sa îmi cer scuze pentru msj-ul trimis acum vreo 2 ani in care îți spuneam ca îți voi da o caserola de afine in schimbul unei cărți…:( Eram așa de hotărât ca tot ce faci e doar pentru bani..încât am crezut ca le știu pe toate mai bine ca oricine.Am avut o copilărie extrem de asemănătoare cu a ta;tatăl ne-a persecutat și umilit in toate formele posibile încât acum la 34 de ani duc o lupta imensa cu mine sa îl pot ierta iar pe mama sa o iert pentru ca m-a părăsit pe mine și pe fratele meu și am rămas cu un "nebun" care ne persecuta zilnic.Vreau din tot sufletul sa reușesc și mai mult…de câțiva ani nu scap de gândul ca vrea sa devin un foarte bun psiholog care sa ajute oamenii…Sincer,simt ca nu pot reuși pentru ca nu am încredere in mine.Am nevoie de o călăuza,de un mentor care sa ma direcționeze pe drumul cel bun.Multumesc dacă vei avea răbdare sa îmi citești mesajul și toate cele bune 🙂

  5. Bun articol, adevaruri profunde gasesti in el.

    De asemenea, ce am remarcat este a ta sinceritate Pera.

    M-ai intrebat cum am grija de mine, pai cum pot mai bine.

    Esti bine?

    Da, sunt bine.

    Ce e nevoie sa se intample ca sa fie bine?

    Nimic.

    Zi-mi ce ai nevoie ca sa fii cu adevarat bine?

    E tare intrebarea asta, pai ce sa iti zic, nimic 🙂

    Certuri cu parintii am mai avut dar eu nu tin manie, manie, orgoliu, vanitate partea negativa este.

    Sunt in relatii bune cu tatal meu, ca mama nu mai am.

    Pain, suffering, death I feel, terrible things happen.

    Force be with you !

     

     

     

     

     

     

  6. Salut, Pera

    Recent am citit cartea lui Susan Forward, "parinti toxici". Nu mi se pare ca as fi un om rau. De fapt, nu mi se pare ca am gresit cu ceva. Mi se pare ca parintii mei inca gresesc ca inca nu au viata lor si au impresia ca le-as datora ceva…

    Ce vreau este sa inteleaga ca suntem fiinte separate si ca sunt foarte needy, clingy. Sunt niste agatatori care imi cer sa le fac viata lor mai frumoasa sacrificandu-mi stilul meu de viata.

    Nu cred in teoria ta. Inca. Dar, cred in responsabilizare si maturizare. Pe care si parintii mei le au de inteles. Ca sa evolueze si ei…

    Imi pare rau pentru situatia ta, eu mi-am dorit independenta de mic. Am vrut sa plec de acasa, asa ca lucrez inca din clasa a 11-a(am 35 si sunt bine realizat material si profesional). Tata imi zicea ca imi da el bani, numai sa stau sa invat. Nevoile mele nu au fost satisfacute si copilul din mime abia acum incepe sa primeasca iubirea pe care intotdeauna si-a dorit-o si a stiut ca o merita.

    Nu cred ca sunt obligat sa iert, sa tolerez ce mi s-a intamplat in copilarie. Trebuie sa inteleg, sa accept si sa ma raportez ca asa ceva este un lucru rau. Si, cu toate astea, ii iubesc pe oamenii care m-au crescut.

    Ca si copil nu cred ca datorez ceva parintilor mei. Daca ma puteam intretine singur nu mai copilaream alaturi de ei. La fel cred si eu, ca sunt dator copiilor mei sa ii cresc, sa le ofer iubire, sprijin si spatiu si sa nu cer nimic in schimb pentru asta

    Intrebare: de ce trebuie sa scuz trecutul parintilor mei? Sunt mari, responsabili si nici macar acum nu fac nimic pentru ei, fiind niste agatori fata de mine alaturi de care vreau sa petrec putin spre deloc timp liber?

  7. Heh, apreciez foarte mult faptul ca esti un om sincer, Pera. Nu te feresti de nimic si spui adevarul in fata ceea ce este un lucru minunat 😀 M-am amuzat putin la partea in care povesteai despre tatal tau pentru ca am regasit acele situatii si in cazul meu cu parintii,  din spusele tale se pare ca exista o cale prin a-i aduce pe  drumul cel bun si prin a ma ajuta si pe mine. Super articolul !! 🙂 

  8. Buna Pera!

    Sa vorbeasc despre mine nu-mi vine asa usor…sunt o fire introvertita si nu-mi destainui usor sentimentele…sunt mai inschisa in mine, unora le par rece si putin abordabila…

    Am niste parinti foarte buni, prea buni, insa pe de o parte au gresit putin in educarea mea protejandu-ma mult prea mult…Oh, pe Lavinia s-o dam la 8 ani la scoala, sa mai amanam putin, pe Lavinia s-o lasam sa doarma intre noi pana la o varsta destul de inaintata…oh Lavinia nu prea poate aia si aia singura si nu mi-au dat responsabilitati, nu prea m-am invatat acest lucru din copilarie.E adevarat ca nu mi-au impus la ce scoala sa merg, unde sa dau la facultate, ce sa fac, m-au lasat pe mine sa fac cam ce vreau.

    In liceu am fost foarte foarte inchisa in mine, statea si vegetam pe banca din clasa, chiar daca invatam bine si ma ducea minte, bine, la materiile umaniste, in general….Nu prea am avut prieteni, ci un cerc foarte inchis, si nici de prieten-iubit fiind asa inchisa si tacuta(muta), fiind complexata de niste cearcane pe care le gaseam ingrozitoare pt perioada adolescentei, o perioada tulbure, cand cauti sa arati ca fetele faimoase din revistele glossy…

    In facultate-am urmat Facultatea de Sociologie la Cluj si am ales-o ca sa fiu mai deschisa lucrand cu oamenii, am cazut intr-o depresie…nu dormeam noptile, ma izolasem…aveam perioade si perioade si am ajuns la psihiatru din nefericire…si am luat si iau in continuare medicamente…

    Dar acum referitor la relatia cu parintii mei.,..adevarul e ca nu am fost prea apropiata de ei, desi ei ma iubesc enorm si mi-au oferit tot ce au putut..Mama e o fire foarte ambitioasa si curajoasa, frumoasa si prietenoasa si vorbareata, acum e politista, insa tata pe de alta parte e o fire buna, inprincipiu dar e mai retrasa, mai antisocial, a avut cateva perioade de depresie,a fost alcoolic si-a lasat mai multe locuri de munca, iar acum e pensionar de boala.

    Pe mama o mostenesc la ochi si la receptivitate insa de la tatal meu am mostenit aceasta fire mai introvertita si cu tent sinde spre depresie mai ales din cauza firi inchise, care nu se exteriorizeaza…si l-am cam blamat pentru cum sunt pentru ca seman cu el la aceasta fire…nu-mi place, as vrea sa fiu mai sociabila si  mai volubila ca mami…

     

    Acum trec iar printr*o perioada mai grea, cu depresie, am  lasat mai multe joburi,unele f bune din cauza temerii mele de esec, fiind o fire mai perfectionista, de la unu am fost si demisa, fiind intr-adevar indisciplinata, in sensul ca nu eram prea punctuala si nici nu-mi placea locul, insa am zis no hai sa incerc…La inceputul anului am pierdut bunicul, o alta batranica la care tineam…a fost un an greu pentru mine…

    In tot rastimpul asta nu prea am avut grija de mine, de corpul meu, dar  mai ales de sufletul meu si de emotional…

    Acum relatia cu mine nu e prea buna, inca nu stiu exact cum sunt, nu ma cunosc si fiindca am renuntat la multe oportunitati de munca unde sa-mi testez capacitatile, abilitatile si sa vad de ce sunt in stare…si astfel nu prea m-am acceptat ca persoana…Vreau sa ma schimb, stiu ca trebuie sa-mi schimb modul de a gandi din unu mai negativist spre o gandire mai pozitiva, si vrea asta pentru mine, pentru ca relatiile cu cei din jur scartaie, iar cu parintii nu comunic prea bine…vreau sa-mi imbunatatesc relatia cu ei, cu mine insami , cu iubitul si cu cei din jur.

    Multumesc anticipat!

     

  9. Buna, Pera!

    Imi doresc ca sa pot avea o discuție cu tine.

    Sunt intr-o situatie in care consider ca le-am incercat pe toate. Ma refer la sfaturile psihologice, la metodele aplicate din tot ce am citit si am studiat.

    Daca crezi ca poti sau nu, sa-mi acorzi timp pentru asta, astept un raspuns din partea ta.

    Multumesc!

  10. Buna , cred ca sunt bine… da , imi iubesc parintii, mi-am dat seama ca atat au putut face , mama ne-a protejat cat a putut , tatal meu era un alcoolic in devenire si se comporta asa cum stia el, acum face acelasi lucru .Locuiesc departe de ei , ii vizitez , vorbim la telefon , ma simt ok cu ei , ii ajut asa cum pot si incerc sa ma iert ca atat pot face pentru ei.

    Multumesc Pera pentru tot ce invat de la tine , succes in tot ce faci!

  11. Bună. Articolul tău este super. Îți deschide mintea..te pune pe gânduri. Trebuie să recunosc că și eu am avut această problemă cu părinții mei,mai ales cu mama ,care nu mă înțelegea..pana in primăvară. Atunci..a avut o problemă de sănătate și pentru prima dată m-am temut că s-ar putea să o pierd. De atunci am inceput să văd lucrurile altfel, să mă gândesc că toată irascibilitatea ei avea un motiv,iar eu cu vorbele mele si comportamentul meu o accentuam mai tare in loc sa fac sa o ameliorez. Nu am fost copilul răsfățat sa cer diferite lucruri,am crescut modest. Deci nu am fost o "povară" asupra părinților mei, dacă a fost să le cer ceva anume a fost doar ceva ce îmi trebuia strict .  Nu mai lungesc..ceea ce vrea sa spun este ca acum îmi iubesc parinții și trebuie să-i răsplatesc  cât pot pentru ce au făcut pentru mine. 😊

  12. Eu cred ca un lucru e fff evident si acesta, vrem sau nu, ne-a afectat ca oameni, ca romani: NU PREA EXISTA FAMILIE IN CARE TATAL SA NU FIE ALCOOLIC! Insasi societatea noastra sufera de acest viciu, ca intreg, asa ca nu mai cautati filosofii, terapii si vindecari ale sufletului de ranile facute de tatii alcoolici. Oamenii nu beau pentru ca nu sunt intregi sufleteste, pentru ca le lipseste iubirea, etc, ci pentru ca adora starea de euforie, de dependenta, pentru ca le place si pentru ca e singura metoda de a aborda greutatile vietii. Cu un ALCOOLIC nu ai cum sa faci pace, poti doar sa-i cumperi bunavointa sustinandu-l financiar si atat. Tu, Pera, nu te supara pe mine, dar nu ai facut decat sa-i cumperi iubirea tatalui si sa-ti explici cumva mental starea in care el a ajuns, insa oricate tehnici, explicatii vom cauta, rana facuta ramane adanca si ascunsa in sufletul nostru. Trebuie doar sa o constientizam, sa o acceptam ca atare, sa ne ferim sa mimam aceleasi comportamente cu cele ale parintilor nostri si sa ne vedem de SINGURA noastra viata. Daca tot stam ancorati in ce a fost in trecut, in cum s-au comportat parintii fata de noi sau noi fata de ei, nu facem decat sa mimam ca lucram cu noi, cand de fapt stam ancorati in aceeasi si aceeasi suferinta. PS vorbesc in calitate de om a carui copilarie a fost marcata de tata alcoolic!

    Tot observ la toti cei care sunt psihologi, coach, etc ca fiecare dintre ei are o MARE TRAUMA personala venita din copilarie, insa ea e mereu lait-motivul unui nou curs, al unui nou articol sau al unei noi postari. Asta dovedeste ca NU exista vindecare de traumele din copilarie, ca acesti oameni, experti fiind in analiza psihicului uman, nu s-au vindecat de aceste traume. 

    Realitatea romaneasca sta sub semnul acestui viciu care distruge vieti si asta ar trebui sa fie un semnal de alarma, adica in loc sa ne vaicarim, sa bagam pastile in noi de la pshiatri si sa consideram ca suntem bolnavi din copilarie, mai bine am lupta impotriva alcoolului. Nu am vazut nicio campanie facuta de nimeni pe acest subiect, nici de ONG-uri, nici de statul roman (bine, nici nu ma astept sa faca ceva statul), nici de psihologi, care sa atraga macar atentia ca ALCOOLUL DISTRUGE VIETI si ca in Romania acesta e un flagel pentru ca majoritatea nu-l consuma ocazional ci zilnic. Poate asta ar trebui sa fie un subiect de lupta pentru oamenii alfa!

  13. Ca sa fiu eu bine, am nevoie sa fiu independenta si pe picioarele mele, in primul rand financiar, si sa am spatiul meu in care locuiesc. Dar sa nu fac un compromis pentru aceasta independenta, adica sa am si flexibilitatea pe care mi-o doresc in timp si spatiu (sa pot lucra de oriunde, si sa am destul timp sa ma dedic proiectelor personale).

  14. Buna Pera!

    In primul rand scorul atins la testul copilariei la mine este de 9, la care adaug un nefericit accident petrecut la 17 ani in care am suferit o fractura de coloana cu se hele post traumatice.Bafta mea ca nervul sciatic a fost doar strivit reusind sa nu raman total "la mana celorlalti"Poate ca asta m-a salvat cumva,deja cei care ma iubeau in felul lor, nesimtit de mine m-a impins sa nu cedez pana nu obtin rezultatul dorit de a nu depinde de nimeni, macar fizic.Au trecut 24 de ani de atunci,inca ma lupt cu mine si nu sunt bine pt ca simt ca nu fac destul chiar daca la ora actuala am propria familie,doi copii sanatosi,un sot care m-a cunoscut pe cand aveam 21 de ani si care mereu spun ca e singurul om "prost" care a avut curajul sa imi insufle ca pot face fata oricarei provocari si sa ma convinga ca sunt o persoana mai normala decat multe altele fara dezabilitati.Nu sunt bine pt ca din cauza mersului viziat am facut o rana in talpa care nu se vindeca de ani buni si imi afecteazasi pune in pericol viata mea si a celor pe care ii iubesc.Doctorii nu gasesc o solutie pe termen lung iar eu sunt obosita psihic si fizic.Cred ca n-am fost mai pesimista ca acum niciodata, chiar si in conditiile grele prin care am trait.Traiesc iar experienta copilariei in care mi se ingradea libertatea de a nu iesi afara,a nu ma misca, prin concluzia doctorilor "trebuie sa eviti mersul sub orice forma"

    Cum sa fac asta cand am atatea de facut,de trait,de experimentat,cand imi doresc sa-mi duc copiii la joaca,la cursuri,la activitati? Ma simt coplesita de vinovatia de a fi adus pe lume doi copii minunati care au nevoie de mine pt a deveni adulti responsabili.

    Asta e o mica parte din povestea vietii mele care sper sa va faca pe toti cei care cititi aceste randuri sa va ajute sa fiti recunoscatori pt binecuvantarile pe care unii le vad normale si nu le apreciaza."Per aspera ad astra"

     

    1. Am fost si eu impresionata de sinceritatea dumitale,Pera,am intrat sa vad costul unui loc in tabara,gandindu-ma ca trebuie sa fac ceva si pt mine…..dar,Pera,….pt un om cu probleme si venituri mici …..un loc la dumneata este o avere !! Sincera sunt si eu,si fara invidie,fara rautate realizez inca o data ca numai cei cu bani isi pot permite , ceilalti raman sa supravietuiasca asa cum pot ei…..

       

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *



Fii la curent cu noutățile direct pe Facebook: