articol
Cum am urcat pe Kilimanjaro pentru o poza pe facebook

Ce vei invata azi?

Cautator de experiente

In viata mea de psiho-scriitor, nu doar ca nu am scris despre nimic ce nu am trait pe pielea mea, dar nu am scris despre experientele in care sunt in plin proces de digerare.

Cand esti intr-un proces datorita unei experiente pe care o ai, mintea, emotiile si sufletul tau sunt un vulcan.

Nu poti vedea limpede, nu poti extrage lectiile, nu ai ajuns la momentul integrarii experientei si nu o poti transmite mai departe.

Eu am facut din viata mea un experiment psihologic de care sunt foarte incantat.

Mi-am propus sa traiesc pe pielea mea cat pot de mult din spectrul experientei umane si apoi sa vorbesc despre asta, deschis, aici incluzand toate subiectele tabu pentru ca in ele se afla si cea mai mare sansa de evolutie, progres si sansa la metaforicul „rai pe pamant”.

Mai e cale lunga de parcurs insa pentru mine personal este o misiune demna care imi ofera certitudinea ca fiecare zi in care sunt aliniat cu misiunea imi ofera implinire, fericire si stare de flux iar la sfarsitul vietii, oricand va fi asta, daca voi avea o clipa de ragaz sa privesc in urma, am certitudinea ca voi zice ” Bravo ba, ai trait! A fost o viata buna si nu ai trecut ca gasca prin apa. Ai TRAIT!”

In randurile de mai sus e cea mai scurta, profunda si completa descriere a fiintei umane care e Pera Novacovici azi.

In lumina celor de mai sus, la 37 de anisori ai mei, vara asta mi-a oferit experiente pe care nu le-am mai trait niciodata.

Una din aceste experiente a fost sa gust din ce inseamna sportul de anduranta pentru corp, minte si suflet iar activitatile principale pe care le-am experimentat au fost un triatlon si urcatul pe Kilimanjaro, pe varful cel mai inalt al Africii aflat la 5895 de m.

Am plecat intr-o drumetie pe Kilimanjaro, si m-am intors setat si cu o claritate mult mai mare legata de cum vreau sa fie viata mea de acum incolo. 

Povestea plecarii si a provocarii

Felul in care am ajuns pe Kilimanjaro mi-a reconfirmat ca exista un plan superior in care lucrurile cumva sunt facute ca sa te impinga inainte pe o cale a evolutiei si a invatarii care este cu adevarat magnifica.

Am simtit intotdeauna pe pielea mea cum imi sunt servite oportunitati, experiente si mesaje la care daca sunt atent, prezent, ma vor invata intr-un mod superb lectii ca sa pot urca treapta dupa treapta pe drumul sanatatii, evolutiei si al implinirii mele spirituale, al devenirii mele ca om.

Dar, aici e important sa ma opresc un pic si sa subliniez, e extrem de important sa fii ATENT, PREZENT si sa OBSERVI, apoi sa si ACTIONEZI asupra sanselor ce iti sunt date.

E exact ca la scoala.

Daca stai pe telefon cand e predata lectia, vei avea dificultati in a o intelege, va fi mai greu de recuperat si culegi ceea ce semeni, adica performante mai slabe in cazul fericit, repetenta si restante de cele mai multe ori.

Ce insemana asta? Irosirea ta ca om.

Vom mai reveni la subiectul acesta important, dar hai sa ne miscam spre Kilimanjaro :)

Ma hotarasem din luna mai sa particip la triatlonul lacului Valiug, a doua editie. Avea 3 luni de antrenament si totul era minunat.

Cam cu 5 saptamani inainte de eveniment, m-a sunat prietenul meu Stefan Mandachi.

A spus :” Am un vis dar nu il pot indeplini singur. Vreau sa merg pe Kilimanjaro de ani de zile, nu stiu exact de ce. E o chemare a sufletului meu. Dar nu am chef si dorinta sa merg singur si as vrea sa mai fie macar cineva cu mine. Nu sunt multi care au dorinta/timpul/cheful asa ca m-am gandit sa te intreb pe tine daca vrei sa mergem”

Fara sa ezit o clipa, am raspuns: ”Imi place provocarea dar iti dau si eu una. Vii cu mine la triatlon, vin cu tine pe Kilimanjaro.„

Raspunsul lui?

„Am batut palma”.

Stefan a fost sportiv in tinerete :) si desi s-a mentinut foarte bine pana la 31 de ani, nu a mai facut sport de o vreme buna, cel putin nu unul care sa iti permita participarea la un triatlon.

Fiind timpul scurt, i-am spus asa:” Hai in Timisoara sa ii cunosti pe cei doi oameni care stiu ca te pot ajuta: Sorin Fritea si Bogdan Umanschi. Hai sa stai la o poveste cu ei si sa iti faci un plan sa vezi ce poti face in 5 saptamani”.

Pe rapid inainte, in 5 saptamani Stefan si-a luat tot echipamentul de munte si triatlon, s-a antrenat cat 5 oameni si la sfarsitul triatlonului, la proba de alergat, mergeam umar la umar, amandoi terminand aceasta provocare.

Peste 3 zile eram in avion.

Asteptari initiale pentru mine

Cum spuneam in articolul precedent, aici, lumea ma presa.

Sa ai revelatii, sa vii cu lectii, sa traiesti la maxim.

Puii mei, sunt toate sansele sa fiu dezamagit cu toate asteptarile astea.

Hai sa nu am niciuna.

M -am uitat la filme pe youtube su am citit experientele altora pe munte. Toti erau placut impresionati de experienta dar eu habar nu aveam decat teoretic despre ce e vorba.

Nu am urcat mai mult de 2500 niciodata, viata mea e la campie, in Timisoara.

Am ajuns in Arusha dupa o calatorie de 14 ore si 3 avioane. Timisoara Bucuresti, apoi Bucuresti -Doha si la final Doha - Kilimanjaro.

In Tanzania, romanii nu au nevoie de viza, si am trecut foarte repede vama.

Arusha este un oras cu 2 milioane de locuitori . Am fost cazati la un hotel fain, am dormit bine, ne-am pregatit bagajele si a doua zi la 9, am plecat cu masina, un microbus, spre rezervatie.

 

Pe drum am luat intreaga echipa, care prin legea de la ei trebuie sa contina 2 ghizi, 1 bucatar si numarul necesari de oameni care sa poata cara toate cele necesare pentru intreaga echipa dar nu mai mult de 20 de kilograme de persoana.

Ziua 1 - primul contact cu rezervatia

Am stat cateva ore, vreo 2, pana cand toate permisele au fost obtinute. Ne-am echipat pentru o zi de drumetie si am plecat printr-un peisaj superb , cu vegetatie abundenta si mult aumezeala.

Seara am ajuns la 2800 de m unde avea sa petrecem noaptea.

Eu si Stefan aveam un cort al nostru, iar eu datorita uriasei mele experiente de alpinist, mi-am uitat salteaua pe care pun sacul de dormit.

Am consideerat ca am un sac bun si rezistent la frig si ca pot sa dorm in el direct pe pamant.

Norocul meu a fost ca unul din ghizi a observat si m-a intrebat unde e salteaua.

I-am zis ca nu am dar e ok, mai pun niste haine sub sac, moment in care i s-a schimbat fața.

El avea 300 de urcari in varf in viata, eu eram la prima urcare, in prima zi.

Mi-a zis in engleza despre Pulmonar Edema, apa la plamani din cauza frigului si a altitudinii, lucru care daca mi se imtampla, trebuie sa fiu coborat de urgenta inapoi si dus la spital.

Asta a fost norocul meu pentru ca dupa acest prim impact emotional, am realizat ca nu am experienta si ca spatiul de greseala este infinit de mic.

Suntem intr-un loc care ofera o cu totul alta experienta decat confortul altor locuri.

E un munte mare, cere respect, e un profesor foarte bun dar dur si neglijenta te costa mult de tot, fara a doua sansa.

Am primit o saltea de la echipa noastra, si 4 oameni de-ai lor au dormit pe 3 saltele ca sa am si eu salteaua mea.

In timpul noptii, am scos mana din sac si am pus-o direct pe ”podeaua„ cortului, lipita pamantul de sub noi. Nu am putut sa tin mana mai mult de 5 secunde. Era rece ca un slio de gheata.

Daca as fi pus spatele direct pe pamant, chiar si prin sac, a doua zi excursia ar fi fost gata pentru mine.

A doua problema a fost ca in sacul de dormit, in prima noaptea, fiind prima oara in viata mea la 2800 de m, respiram greu. Stiam ca e de la oxigenul mai rarefiat insa m a curpins o teama puternica la gandul ca daca la 2800 pufai ca o foca astmatica, cum ajung la 5800?

Am adormit greu, dar am reusit sa ma odihnesc.

 

 

A doua zi, dupa micul dejun, am plecat iar la drum.

Culmea, ma simteam foarte bine. Ma aclimatizasem si corpul putea sa mearga mai sus.

A doua zi am urcat la 3600

Eram fericit ca ma simt mai bine si drumul a fost un efort sustinut, dar placut. 

Eram inca in pantaloni scurti si ne permiteam gesturi, poze si figuri. Daca stiam ce ne asteapta, poate am fi fost mai smeriti :)

A doua zi a fost mai solicitanta si obositoare decat prima dar aveam un entuziasm reinnoit pentru ca nu mai ma dureuse capul in timpul zilei. 

In timpul serii m-a apucat o durere de capatzana si am inghtit 2 nurofen si 2 aspirine. 

Spre seara s-a facut frig si am spus la revedere tricourilor si pantalonilor scurti si am scos la inaintare echipamentul de oameni a muntelui. 

Traiasca Jack Wolfskin, The North Face si Mammoth Mountaineering :)

A treia zi am urcat la 4600 si apoi dormit la 3900

Am urcat pana la 4600 de m in a treia zi pentru aclimatizare. Am stat acolo in jur de o ora, am nancat un pranz din caserola si am pornit pe un drum ce ducea la o altitudine mai joasa de 3900 pentru a dormi peste noapte acolo. 

La 4600, durerea de cap a devenit extrem de puternica, am mai luat 2 nurofen si am supravietuit cumva. Seara a fost cea mai grea dintre toate serile. 

Practic, fiecare zi avea un grad mai mare de dificultate si desi imi imaginam ca ma voi obisnui cu efortul, fiecare zi aducea noi provocari la care nu ma asteptam si care faceau ca dificultea expeditiei pentru mine sa creasca in intensitate. 

A patra zi am urcat  Barako wall, un perete pe care timp de 3 ore am urcat mai mult in 4 labe decat pe cele doua picioare. A fost cel mai dificila bucata din punct de vedere tehnic insa am putut face drumul fara echipament special de catarare.  

In jur de ora 16 am ajuns la Barafu Camp, tabara de baza de unde se urca spre varf. 

Eram obosit, cu un pic rau de inaltime si ametit de cap, insa pe picioarele mele. 

In spatele meu se vedea muntele Kilimanjaro, un bolovan care pentru un amator ca mine putea fi escaladat chiar atunci pe loc. 

In 24 de ore aveam sa am o imagine mult mai corecta despre bolovan :)

La cina, ghidul nostru ne-a pus pe engleza "Baieti, ce urmeaza sa facem nu-i o gluma."

Deci pana acum a fost partea lejera sa inteleg iar eu ma simteam apropae de capatul puterilor. 

Acum, ca sa intelegi titlul articolului de azi, am sa iti explic procesul. 

Cum am urcat pe Kilimanjaro pentru o poza pe facebook

Am invatat cu ocazia acestei intamplari o lectie extrem de pretioasa despre atingerea obiectivelor. 

Dupa 4 zile de urcat, stateam in cort si vorbeam cu Stefan. 

Acum 6 saptamani, amandoi eram niste workoholici conectati la tehnologie, prinsi de munca noastra de zi cu zi, cautand sa progresam, evoluam, invatam si mergeam inainte ca berbecii. 

Iate-ne acum la 4600 de m, fara internet, zgribuliti in sacii nostri de dormit, departe de orice distragere a atentiei, fiecare cu sine insusi. 

Se spune ca la cabana din varf de munte ai doar ceea ce ai adus cu tine si noi eram acum, desi epuizati,  mai limpezi in minte si in suflet decat am fost in mult timp. 

Aveam un triatlon la activ, cel mai scurt dintre toate. 

Eram la 12 ore distanta de cel mai inalt varf al Africii si despre ce vorbeam noi?

Despre 7 summits. 

O provocare pentru alpinisti in care se urca cel mai inalt varf de pe cele 7 continente. 

Kilimanjaro este al Africii si de depatre cel mai dificil dintre ele este Everestul. 

Nu cred ca sunt amatori mai departe de perfomanta in catarare si triatlon cum suntem eu cu Stefan dar HEI, daca urcam maine in varf, avem bifat 1 din 7. 

De ce nu mai mult?

In seara aceea, am batut palma ca vom urma un plan pe 10 ani de zile in care sa urcam 7 summits. 

Dincolo de entuziasmul momentului, eram obositi, pe mine ma durea capul iarasi, inghitisem deja tot nurofenul si aveam emotii pentru ziua de maine. 

Era ora 21 iar la ora 1 noaptea, in 5 ore, aveam sa plecam impreuna cu 2 ghizi si un ajutor din echipa, deci 5 oameni. 

Imi dadeam seama ca sunt la o rascruce de drumuri in viata mea.

Daca urc pe varf, am bifat unul din 7 summits.

Daca urc pe varf, imi dovedesc ca pot sa atac provocari mai mari fizice, psihice si spirituale. 

Daca urc pe varf, in urmatoarele luni de zile ma pot antrena pentru un nou triatlon, pot visa la urmatorul munte din 7 summits, viata mea se schimba si in stilul meu de viata isi fac loc provocarile de genul acesta si asta e o schimbare pe care cu mare drag o accept in viata mea. 

Sunt la o rascruce de drumuri in viata si de urcarea pe varf depinde pe ce drum voi merge. Continui sau renunt si raman doar cu pozele de munti pe wallpaper la calculator?

Dar de unde stiu ca o sa urc? Rata de urcat in varf pe Kilimnajaro e de 50-60% la excursiile de 6 zile, ca a noastra. La 8-9 zile ca durata, rata de oameni care urca creste pe la 80-90% dar tot nu este un munte usor de urcat din cauza oxigenului rarefiat. 

Daca mi se face foarte rau si nu spun nimic pentru ca vreau sa urc cu orice pret? Daca fac edem pulmonar sau cerebral? Daca nu citesc bine semnele corpului si mor pana cand ma cara astia jos? Sigur o sa fie greu, dar cand stiu daca pot continua sau ma pot opri?

Intr-un moment de nebunie, am luat o decizie care nu stiu cum suna acum cand o citesti, dar in sacul meu de dormit, toata viata mea era intre doua evenimente.

Urc sau nu urc pana in varf ?

Care este imaginea pe care sa imi concentrez atentia, care este singurul scop al vietii mele maine?

Am vazut multe poze cu oameni cu bratele ridicate in sus, avand in spate panoul cu UHURU PEAK - 5895 m. 

Acolo trebuie sa fiu si eu maine. 

Asta e singurul scop. 

Sa ajung in varf, sa-mi fac o poza si asta e dovada ca pot sa imi creez realitatea si pot merge cu incredere spre urmatoarele provocari ale vietii mele. 

Practic, poza in varf de munte va fi dovada pentru mine ca pot alege calea pe care mi-o doresc. 

Lipsa ei inseamna schimbarea planurilor. Pentru 7 summits va trebui sa ma intorc de aici, sa o iau de la capat. Ma voi intreba daca pot ataca alte provocari mai grele. O tona de ganduri si emotii care puteau fi rezolvate simplu: o poza in varf. 

Asta a devenit scopul vietii mele pentru urmatoarele 12 ore si mi-am propus ca doar daca imi pierd cunostiinta sa ma opresc. 

Drumul sa 5895

La ora 1,30, am fost treziti. Echiparea si plecarea. 

Era bezna, nu se vedea nimic decat un pic in fata noastra unde bateau frontalele noastre. 

Sus, in intuneric se vedea niste luminite. Erau frontalele si luminile celor care plecasera deja inainte noastra si desi inca erau si ei la inceput de drum, ca sa na uitam la ei trebuia sa ridicam capul si sa ne uitam spre cer. 

De la 4600 la 5900, era o diferenta de nivel de 1300 de m care trebuia parcursa pana in varf, in urmatoarele 7-8 ore. 

Am inteles pentru prima oara importanta echipamentului. 

2 perechi de ciorapi speciali de lana, bocanci, pantaloni multai termici, pantaloni exteriori cu protectie de frig, vant si ploaie. 2 bluze termice, un polar si geaca cu protectie de vant, frig si ploaie. In cap o caciula si o cagula pentru fata si gat. 

Si muntele m-a facut sa inteleg instant ce imi lipsea. 

Manusile. 

Aveam doua perechi una peste alta si mainile imi inghetau. Era o pereche mai simpla, de frig si era una groasa, cu care am fost la schi si mi-a fost foarte bine. 

La 5000 de m insa, cu un vant puternic, la orele diminetii, am simtit ca nu pot ajunge pana sus pentru ca mainile deja imi erau inghetate. 

M-a salvat geaca pentru ca am bagat mainile in buzunar. 

Am continuat sa urcam, si in cele cateva ore de urcat, am ajuns pe la 5400 de m in momentul cand a rasarit soarele. 

Am scos manusile si am facut un scurt filmulet sa il am ca amintire. 

 

Peisajul asta m-a energizat instant si a facut sa dispara orice urma de oboseala. Am stiut ca pot si ca vreau asa ca am continuat sa urcam. 

Am plecat la ora 2 dimineata iar la fix 9, dupa 7 ore tot mai grele, am ajuns in varf si miam facut poza. 

Am izbucnit in plans ca o eliberare energetica. 

Nu am putut sa stau mai mult de 5 minute pentru ca eram extrem de obosit si oxigenul rarefiat accentua starea. 

Am decis sa cobor si a urmat partea distractiva. 

Am cazut de 3 ori, de 2 ori in fund si odata destul de rau pe un bolovan. Nu mi-am rupt nimic insa am cedat psihic. Coborarea era mai grea ca urcarea. Picioarele mele tremurau ca doua sticks-uri.

Cu greu, ajutat de ghidul Mike, m-am tarat si am reusit sa ajung la tabara de baza. 

La ora 12 am ajuns, m-am bagat in cort si am sperat ca nu mai trebuie sa ma misc din el pana a doua zi. 

GRESIT

La 12,30, a venit Robert, ghidul principal si a zis ”la ora 14 plecam”. 

FUCK. 

Nu stiu cum m-am adunat si am mers pe pilot automat pana la 3900 unde am inoptat. 

A doua zi, nu mai erau dureri de cap, nici oboseala, doar fericire si implinire. 

Ziua 6, am ajuns din nou in oras. 

Nu inainte de dansul victoriei, evident :D

Coborarea a fost extrem de placuta si s-au deschis usi si orizonturi pe care nu le credeam posibile cu cateva saptamani inainte. 

Revelatii dupa Kilimanjaro

In cele 6 -7 ore de coborare de la 3900 la 1800, unde era intrarea in parcul national, am avut una din cele mai productive discutii despre visuri, munca, sperante si semnificatie cu Stefan, in care fiecare ne-am notat o tona de idei cu promisiunea pe care ne-am facut-o reciproc ca tot ce ne spunem unul altuia ca vom face, va fi sfant si vom respecta cu orice pret. 

Am sa vorbesc in continuare despre promisiunile mele si ce concluzii am tras dupa experienta asta: 

- mi-am dat seama ca suntem extrem de bogati in oras si ca suntem atat de prinsi de mirajul material si atentia si concentrarea ne sunt atat de tare sabotate de internet, oameni, mass media, societate incat am pierdut cu totul din vedere ca adevaratele noastre resurse sunt tot timpul, negresit, la inceput cele INTERIOARE. 

Atitudinea, increderea, emotiile, spiritul, alegerile, deciziile, perseverenta si cate si mai cate. De la ele porneste totul si ele sunt promisiunea unei vieti fericite, niciodata invers. Omul insa a uitat asta si s-a pierdut pe sine, apoi plange ca nu -i frumoasa viata in care lucrurile materiale sunt greu de obtinut si asta il face nefericit sau le obtine si e nefericit ca nu s-a schimbat mai nimic. 

- mi-am promis ca pana in decembrie voi scoate primul meu produs in limba engleza. Voi anunta pe blog cand e vremea despre ce e vorba. 

- am realizat ca singura sansa la fericire este sa poti sta singur cu tine si sa iti placa ce simti

- am simtit pe pielea mea cum e viata departe de orice viciu si dependenta 

- opusul dependentei nu este abstinenta, ci conexiunea spune in mod genial Gabor Mate. Din lipsa conexiunii cu noi, cu oamenii din jur, natura si divinitatea, nu ne mai ramane decat sa inecam profundul sentiment de gol interior in substante si comportamente care sa aline un pic starea imposibil de suportat.

- tot auzi sloganuri de genul:" Lumea interioara", " comoara interioara", "munca interioara", " muta-ti atentia spre interior".Cu toate ca sunt pentru foarte multi oameni lucruri abstracte, teoretice si lipsite de aplicabilitate instantanee, ele au o magie si o putere in ele care le face sa le rostim si admiram cu veneratie. Pentru ca adanc in noi, stim si simtim profund adevarul. Simtim adevarul mai mult ca oricand atunci cand ne-am construit fortarete, catedrala si cetati pe care le numim cariera noastra, succesul nostru, relatiile noastre, bogatiile noastre si cand ne este lumea mai draga, absolut toate lucrurile, iluziile si oamenii pe care le avem sau asupra credeam ca avem drepturi se dovedesc a fi nu bunkere antiatomice si fortarete inexpugnabile, ci simple castele de nisp, pe care fluxul marii le va spala pentru a lasa din nou un loc neted. Cand vei intelege ca scopul e sa te bucuri de constructia unui castel de nisip stiind ca maine nu va mai fi acolo si in acelasi timp ca asta nu te face cu nimic mai lipsit de importanta, nu iti scade puterea, nu stirbeste iubirea de sine si a universului, atunci vei stii care e balanta corecta si cata importanta merita sa pui pe cele doua lumi: cea exterioara si cea interioara. Si tot atunci, vei stii ca fiecare zi irosita fara sa onorezi lumea interioara si munca aferenta, va avea un cost atunci cand castelele de nisip vor fi asociate cu identitatea ta ca fiinta umana.

- acum cativa ani citeam pentru prima oara in cartile lui Caroline Myss despre cum planeta si manifestarile ei oglindesc sufletul colectiv al umanitatii. Apele poluate oglindesc sangele nostru otravit, stratul de ozon subtiat ( protectia pamantului) oglindeste sistemul nostru imunitar, padurile taiate oglindesc plamanii nostri. Distrugerea planetei si suferinta a tot ce e viu pe planeta este ca un cancer. Noi, oamenii, prin ceea ce suntem si cum ne comportam, am devenit celulele canceroase ale planetei care fac rau si asta se oglindeste in cancerul care se raspandeste in intreaga noastra societate, in oameni care poate nu au nicio vina insa specia noastra ca si colectiv, are. E important sa intelegem ca ori actionam si traim ca unul, in cooperare, ori crapam ca indivizi luptand pentru putere, lupta in care toti vom pierde. Azi dimineata am avut o discutie foarte interesanta cu Horia Francisc Turcanu si de incalzire am vorbit despre furtuna din Timisoara si din vestul tarii. Mi-a spus acelasi lucru: planeta isi manifesta furia ca si oglindire a vulcanului emotional ce sta sa explodeze in sufletul nostru. Intrebarea zilei: ce e neexprimat in sufletul tau si se cere scos la lumina? Cred ca sunt multi oameni care observa fieberea si necesitatea ca adevarul sa iasa la iveala.

- mi-am dat seama de potentialul urias de a schimba vieti a sportului de anduranta si a muntelui. Desi toate evenimentele mele outdoor, alfacampurile, au fost tinute in natura cu sporturi specifice zonei unde am mers, de la rafting, parapanta, catarare, niciodata nu am luat atat de in serios importanta naturii. 

- ”cand iarna vine, Dumnezeu sa ne aiba in paza daca nu suntem pregatiti” - Game of Thrones

 -ca metafora, iarna reprezinta cele mai mari greutati ale vietii care ne vor provoca sa scoatem toate resursele interne si externe pe masa si sa ne depasim conditia pentru a supravietui, evolua, invata si a ajunge intr-o noua primavara. Si ce fac majoritatea oamenilor? La fel ca si in balada cu greierele si furnica, se panicheaza, cersesc si apoi crapa deja din toamna, fara sa mai prinda iarna. Isi fac griji despre cum vor putea avea urmatorul Iphone X in loc sa citeasca o carte despre relatii, educatie financiara, sa isi dezvolte abilitati reale de inteligenta emotionala, control mental sau orice forma de autocunoastere si dezvoltare. Pregateste-te in fiecare zi pentru iarna ce urmeaza sau plateste pretul atunci, asta daca ti-l vei putea permite.

Am decis astfel ca prim pas sa organizez un nou Alfacamp, insa de data asta un pic diferit. 

Dupa luni de zile de tatonari, am facut echipa cu Bogdan Umanschi, omul despre care ti-am vorbit in articolul trecut, pe care te invit sa il citesti daca nu ai facut-o, aici: http://www.personalitatealfa.com/blog/virusul-care-cuprins-echipa-alfa-si-omul-responsabil/

Azi, ai sansa in premiera sa te inscrii la noul nostru Alfacamp, la Herculane, in data de 1-5 noiembrie. 

Poti sa citesti toate amanuntele pe pagina de prezentare, aici, iar maine voi da un newsletter in intreaga comunitate cu amanunte despre seminarii si activitatile in natura pe care le vom avea. Rezerva-ti locul cat mai repede pentru ca sunt locuri limitate si Raluca te va suna sa discutati amanuntele. Pentru a avea locul asigurat tot ce e nevoie sa faci e sa platesti un avans:

Detalii si inscriere aici: http://personalitatealfa.com/evenimente/alfa-camp-herculane-2017/

Ne auzim maine cu detalii. 

Per aspera ad astra

Pera Novacovici

 

 

 

 

Distribuie acest articol pe reteaua ta preferata de socializare
Profită de resursele de dezvoltare personală
pe care le-am pregătit timp de 10 ani!
imagine-news
2 COMENTARII
Intră în discuție. Lasă mesajul tău mai rapid cu contul de social media.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *



Fii la curent cu noutățile direct pe Facebook: