Cine este Andreea Papp?

Exprimand cine sunt eu, poate afli cine esti tu….

Cine sunt eu?

Mi-am repetat de mai multe ori intrebarea pana sa imi dau seama ce sa-ti spun despre mine, sau ce te-ar putea interesa, sau nu. Nu e intrebare simpla, cu atat mai mult pentru ca ma invadeaza, ma cerceteaza atat de adanc. Dar de aici trebuie sa pornim, nu? Putin cate putin, acum eu, mai tarziu tu….Bine, draga. Incep eu….

Andreea Papp, 26 ani, ochi caprui, inaltime 1.70, talie…..bust….glumesc. Dar daca te intereseaza iti pot da si masurile.

Gata, gata….incep.

Sa vorbim despre ceea ce sunt, despre felul meu de a fi – firea mea (care nu se schimba, oricat ai incerca), si despre felul in care ma pot purta (care ia forma si culoarea pe care i-o dau).

Gandesc despre mine , de la inceputuri si pana acum , a fi o persoana deschisa, cu o minte sanatoasa, cu o dorinta de cunoastere, cu un temperament amestecat, cand incendiar, cand melancolic, dar intotdeauna autentica. Si asta nu pentru ca detin nu stiu ce abilitati de comunicare, ci pentru ca sunt spontana si naturala. Sunt ceea ce gandesc, si o spun fara prea multe menajamente, fara sa imi pregatesc discursuri si sa prevad reactiile oamenilor. Acum cativa ani mai putin decat acum…hai sa zicem ca azi cam intuiesc cum reactioneaza si actioneaza oamenii.

Cum eram ieri?

La fel cum sunt si azi, personalitatea nu se schimba dupa vreme si timp. Doar se slefuieste, ca si diamantul.

Dar sigur eram mai temperamentala, grabita, instabila. Vroiam ca lucrurile si evenimentele sa se intampla cand doream, fara sa treaca o zi, de aici si avalansa de dezamagiri…

Ceea ce era in mine nu era si in afara. Din pacate. Poate acesta e cel mai important aspect de abordat, si care te intereseaza pe tine.

De ce spun ca e un mare pacat sa nu arati ceea ce esti cu adevarat? Pentru ca asta e frumusetea, fericirea. Sa exprimi ceea ce esti!!

Azi imi vine sa urlu la lume, sa le spun cat sunt de frumoasa si vie pe dinauntru, si ieri nu stiam cum sa ma ascund mai tare, sub masti, farduri, si identitati straine.

Cine eram ieri?

O fata inspaimantata, trista, nesigura pe ea si pe ce inseamna viata, care se arata a fi o tipa sigura pe ea si pe mastile ce le purta. Cand era o tanara seducatoare, cand una agresiva. Si mereu in cautarea exprimarii de “sine”. Rolurile si identitatile se schimbau de la persoana la persoana, de la zi la zi, si asa mai departe. Un cameleon, imi schimbam culoare si forma in functie de rolul pe care il aveam de jucat. Saracul sufletul meu….cat mai plangea, si cat mai incerca sa ma trezeasca la viata. Dar cum? Cand Andreea mai avea de trait niste experiente, si mai avea de suferit. Altfel n-as fi inteles care e sensul si rostul meu in aceasta calatorie a vietii. Fiecare trebuie sa traiasca ceea ce are de trait. Nimeni nu poate trai in locul tau, nimeni nu te poate salva, chiar si din cele mai tragice intamplari. Sunt ale tale, sunt pentru tine. Cum sa intelegi mai bine viata decat traind? Experienta te maturizeaza, iti arata toate feţele ei, cele bune si cele mai putin bune. Astfel, poti alege ce vrei in cunostinta de cauza, nu pentru ca mama, sau strabunicul ti-a povestit cum stau lucrurile in lume.

Nu, alegi pentru ca stii ce sa alegi, pentru ca viata te-a pus in mijlocul experimentarii, pentru ca tu sa fii pregatit pentru ceea ce ai de trait.

Si eu ma uitam la cer si il intrebam, il certam si blestemam pe Dumnezeu!

Unde esti? De ce nu esti cu mine acum? De ce lasi sa mi se intample una ca asta? De ce? De ce?….la infinit. Pana in ziua in care mi-am zis ca Dumnezeu nu exista. Dumnezeul adevarat nu ar fi permis sa mi se intample atatea nenorociri. Prea tanara ca sa suport si sa trec prin atatea experiente, una mai marcanta decat cealalta. Nu e drept, nu merit, asta imi suna in minte in fiecare clipa. Ma simteam atat de nefericita si de singura, pana si Dumnezeul meu ma parasise…..era mai simplu sa cred ca Dumnezeu nu exista decat sa ma confrunt cu singuratatea mea.

Ma gandeam la ziua in care o sa fiu mare si o sa transform toata durerea in fericire….si umpleam caietele…era lumea in care imi permiteram sa fiu eu insami, sa scriu despre durerile si nefericirea pe care o consideram a fi cea mai insemnata, unica. Nu vedeam tanar mai nefericit decat mine. Eram singura pe pamant, singura cu destinul meu trist. Si cand inchideam jurnalul reveneam la cealalata identitate, la rebela si agresiva, care tacea in marea majoritate a timpului, adica in timpul in care il petreceam in casa. Iar afara din casa scoteam demonii din mine….la scoala era mediul de manifestare, departe de casa….si o data cu maturizarea , cat mai departe de casa….incepuse experimentarea in toate planurile, afectiv, sexual, social. Luam parte la tot felul de intamplari….care ma faceau sa ma simt mare, matura, independenta, chiar si pentru cateva ore. Erau decizile mele, nu conta daca sunt sanatoase sau nu, bune sau rele. Eram stapana pe viata mea, in sfarsit ma simteam zeita, importanta pentru altii, chiar si pentru cateva ore… nu mai vroiam sa ma simt singura, niciodata. Si pentru asta as fi facut orice. Si asa a inceput ratacirea, desprinderea de mine, de identitate…

Cautam afara ceea ce trebuia sa caut inauntru.

Fugeam de mine ca sa ma intalnesc cu altii.

Evadam in altii ca sa ma gasesc pe mine.

Nu realizam ca lumea externa nu imi poate oferi fericirea pe care o cautam eu. Cautam, cautam, cautam……si nu gaseam decat dezamagiri, greutati, intamplari violente, chiar periculoase. Facusem cunostinta devreme cu fata urata si rea a oamenilor, a lumii. Devenisem victima societatii. Terenul pe care paseam era un teren minat, in fiecare secunda putea sa explodeze, si existenta mea sa nu cunoasca decat fata intunecata a lumii.

Asta e viata?….gandeam.Atat? Asta e tot? Auzeam cat de frumoasa e viata, povesti cu zane si crai, descoperiri marete, miracole la casele oamenilor. Si eu nu intelegeam despre ce vorbesc acesti oameni.

Cum a luat nastere aceasta carte?

Aveam atatea de zis….

Am trait intr-un timp scurt cat altii intr-o viata, si ceea ce am de zis e expresia trairilor, a fiintei si a experientelor mele. Merita sa-ti vorbesc desprea ceea ce am trait, despre ceea ce este cineva: despre descoperirea, identificarea, realizarea de sine.

Despre procesul maturizarii, devenirii.

Din dorinta de a da un sens vietii….

Din sentimentul ca pot sa scriu…

De cand ma stiu scriam….nu vorbeam prea mult…insa gandurile mi le notam.

Din legatura mea cu tine, din legatura ta cu mine….din uniunea cu psihologia..din relatia speciala cu cartile citite….care nu doar ca mi-au tinut companie, dar m-au si creat, conturat. Vorbesc de cartile de referinta, pe care nu incetez niciodata sa le citesc, ma intorc la ele de fiecare data cand imi lipseste curajul de a continua…

Din nevoia de a vorbi despre gandurile si sentimentele mele….

Din dorinta de a ajunge prin tine, cititorule mai aproape de mine.

Cautam sensul vietii, cautam sa realizez ceva. Nu mai puteam sa traiesc de pe o zi pe alta, fara sa am o directie clara si precisa. Nu ma mai implinea nimic din exterior, eram din ce in ce mai apatica, gandeam ca nu pot sa-mi traiesc existenta astfel, fara rost, fara scop. Vroiam mai mult, visam ca gandurile mele sa prinda fiinta. Sa se realizeze, si scrisul mi-a oferit aceasta sansa.

Ce era de facut cu experienta acumulata? Se cerea scrisa, exprimata .

Si asta am facut, m-am apucat de scris…pentru tine si pentru mine….

Pentru noi…