Introdu e-mail-ul și te voi învăța, printr-un mini curs de 8 lecții, cum să îți descoperi vocația!
*Prin abonarea la newsletter îți exprimi acordul de a folosi datele tale pentru a putea comunica cu tine și accepți termenii și condițiile noastre. Informațiile tale nu vor fi niciodată distribuite unor terți.
articol
Nimănui nu-i este dat mai mult decât poate duce

Se spune că nimănui nu îi este dat mai mult decât poate duce.

13 decembrie 2009 îmi ţineam bunica de mână în timp ce respira sacadat. Lacrimile îmi curgeau pe obraz şi eram paralizat pentru că nu ştiam ce să spun sau să fac. Doar o strângeam de mână, gest de afecţiune care însemna pentru noi, ”te iubesc”.

A spus ”O boje, nemoi jos”, în limba sârbă, adică ”O Doamne, nu încă.”

Poate că vroia să îşi ia un alt rămas bun sau poate şi-ar fi dorit ca lângă ea să fie fiul ei (tata), poate nora ei (mama) sau poate iubita mea, care era plecată la muncă.

Nu era nimeni, decât eu, singurul ei nepot.

A durat câteva minute şi cu un ultim suflu, am văzut ce înseamnă ”să îţi dai ultima suflare”.

Era sfârşitul unei perioade de 6 luni în care am ajuns să îi dau înapoi bunicii mele ceea ce ea m-a învăţat pe când eu aveam 3 ani.

Să îţi pese şi să oferi iubire necondiţionată.

Bunicul murise deja de 3 ani, aşa că bunica era singură, avându-mă doar pe mine.

Avea o pensie mică, însă din pensia ei reuşea să plătească întreţinerea, medicamentele, să aibă tot timpul ceva proaspăt gătit în casă, precum şi o prăjitură sau un măr pentru mine, atunci când alergam între facultate, muncă şi alte ocupaţii şi aterizam la ora 13, de patru ori pe săptămână la bunica, să mânânc ceva bun, cald şi proaspăt, gătit de ea cu iubire.

Bunica m-a hrănit cu prânzul, de patru ori pe săptămână minim, cu regularitate de ceas elveţian, până când nu a mai putut să stea în picioare în bucătărie. Asta înseamnă până când am împlinit eu 29 de ani şi ea 83.

În copilărie, pentru că ambii mei părinţi lucrau din greu, mama făcea naveta într-un sat de lângă Timişoara iar tata lucra de luni până vineri pe un câmp petrolier, am fost dat spre creştere şi îngrijire unei bone, să-i spunem, o femeie în vârstă şi pensionară.

Ambii mei bunici lucrau de asemenea, bunica bibliotecară la Universitate, iar bunicul în orchestra operei române din Timişoara.

Timp de un an de zile, femeia care trebuia să aibă grijă de mine îmi dădea pâine cu slănină şi somnifere ca să dorm când eram vizitat și să nu fac scandal.

După un an de zile, s-au prins şi cei din familia mea cum stau lucurile şi m-au luat de acolo.

Aveam 13 kilograme şi am rămas la greutatea asta foarte mult timp. Am fost declarat rahitic şi eram foarte aproape de moarte.

Bunica a ieşit la pensie special pentru mine, ca să mă poată lua la ea şi să mă crească.

Astfel, de la 3 la 7 ani am crescut alături de bunicii mei care au sădit nişte seminţe în sufletul meu, seminţe care acum încep să rodească şi pe care le poţi observa şi tu în munca mea.

S-au luptat să îmi redea pofta de mâncare și să îmi salveze viaţa, m-au învăţat să scriu şi să citesc înainte să merg la şcoală, în limba română şi în sârbă, m-au învăţat să cânt la pian şi au pus fundaţia a ceea ce urma să fie Pera în această viaţă.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a făcut bunica pentru mine a fost că m-a iubit necondiționat. 

Astfel, cu toate că timp de 20 de ani ce au urmat nu am mai cunoscut niciodată iubirea adevărată, am ştiut tot timpul să nu îmi cobor standardele pentru că iubirea adevărată există şi eu o voi găsi.

M-a şters la fund, m-a îngrijit când am fost bolnav, m-a hrănit şi m-a ţinut în braţe foarte mult. De aceea, limbajul meu de iubire azi este afecţiunea şi atingerea fizică.

Dând timpul înainte după 20 de ani, roata s-a întors.

Bunica era singură, cu un fiu (tatăl meu) care nu o vizita şi nu avea timp de ea pentru că şi el la rândul lui suferea de mult timp de o boală incurabilă, alcoolismul.

Bunicul murise şi bătrânica a rămas cu o pensie care o ajuta să supravieţuiască la limită şi un nepot. Pera.

Când m -am simţit cel mai lipsit de putere în viaţa mea

În anii mei de Politehnică, bunica mă bătea la cap de fiecare dată când mă aşezam la masă să iau prânzul gătit de ea cu următoarele cuvinte: ”când îţi faci carte de muncă? Ai nevoie de pensie, ce vei face la bătrâneţe? Uită-te la tatăl tău, tot fără slujbă şi mai un pic şi nu va avea cine să aibă grijă de el şi nici pensie nu va avea!”

Ani de zile la rând, acelaşi text.

După ce am renunţat la Politehnică în anul V pentru a-mi urma pasiunea, psihologia, am renunţat şi la jobul din ultimii trei ani, ce îmi aducea un venit minim, şi am intrat în ceea ce urma să fie cea mai grea perioadă financiară pentru mine din întreaga viaţă. Între 22 şi 25 de ani am fost cel mai sărac şi am şi resimţit acest lucru pentru că odată, era vârsta când toată lumea se distrează şi îşi trăieşte viaţa, iar eu nu îmi permiteam nimic, apoi, aveam de plătit şcoala pentru că era a doua facultate, prima fiind la stat.

Cu mama învăţătoare şi bunicii pensionari, eu eram extrem de lipsit de perspective.

Tot ce știam era că: 

1. Și dacă mor în şanţ nu voi renunţa la pasiunea mea;
2. În viaţa mea nu voi mai lucra pentru nimeni iar singura opţiune pentru mine este să fac bani din ceea ce mă pasionează, psihologia.

Evident, soarta a făcut ca meseria mea să nu fie una din care faci bani repede şi uşor. Ca să poţi face bani din psihologie ai nevoie de un minim de experienţă, să ai un minim de abilităţi pentru oferi oamenilor ce au nevoie pentru că ei să plătească.

Primii 2 ani de zile de la descoperirea pasiunii mele au însemnat zero bani făcuţi din psihologie. Am trăit din salariul de învăţătoare al mamei mele şi din prânzurile luate la bunici.

Şcoala mi-am plătit-o făcând chetă printre puţinii mei prieteni.

În anul doi de facultate, după doi ani de muncă, am scris prima mea carte, Personalitate alfa în care mi-am pus toată energia, timpul, cunoştinţele şi sufletul. La lansarea ei online am vândut doar 12 cărţi deși mă aşteptam să vând cel puţin câteva sute şi să mă pot întreţine singur.

Imaginează-ţi cum este să aştepţi doi ani şi să visezi că după muncă asiduă şi continuă, plină de pasiune, problemele tale se termină şi la momentul adevărului îţi dai seama că lucrurile nu se schimbă cu aproape nimic... După o zi în care am plâns ca un disperat căruia i s-a terminat lumea, a doua zi eram din nou la muncă, şi mai hotărât să crap sau să reuşesc în ce mi-am propus.

M-am ambiţionat şi după un alt an, scoteam a doua carte, Arta seducţiei, dedicată băieţilor şi bărbaţilor.

Aşadar, aveam 2 cărţi şi după 3 ani de psihologie, câştigam cam 2-300 de ron pe săptămână din cărţi.

În această situaţie m-a prins vara lui 2009 când bunica mea a început să se plângă de dureri abdominale şi de faptul că începea să nu mai simtă gustul mâncării, ceea ce era dezastru pentru o femeie ce a gătit toată viaţa ei pentru cei dragi.

Doctorii au aburit-o cu tot felul de diagnostice până când am rămas singur cu domnul doctor şi mi-a spus senin ” păi ce tu nu ştii? mai are de trăit maxim 6 luni, e cancer la pancreas, nu putem să o operăm pentru că există riscul maxim să nu se mai trezească din anestezie la cei aproape 83 de ani ai ei şi nimeni nu vrea să îşi asume acest risc. Mai bine începi să te pregăteşti cu tot ce e nevoie şi să va puneţi în ordine ce aveţi de făcut. ”

După ce a fost aburită de doctori, bunica credea că are o mică tumoare ce nu este canceroasă şi că se va opera şi va scăpa. Nu era la prima operaţie şi era determinată să treacă şi prin această provocare.

Ea era plină de speranţă şi eu nu ştiam ce să fac şi cum să îi spun că îşi numără zilele.

De cancer la pancreas a murit şi Steve Jobs şi doctorii mi-au spus că nici dacă aş fi cel mai bogat om din lume, nici dacă mi-aş duce bunica în America sau Japonia, nu se mai poate face nimic.

Ideea era că nu eram un om bogat. Eram printre cei săraci.

Majoritatea pensiei bunicii se ducea pe medici şi tot felul de medicamente care mai de care mai ciudate.

Gleznele bunicii au început să se umfle până într-o zi când a intrat în cadă să facă o baie şi nu a mai putut să se ridice singură.

Eu încă locuiam cu mama şi am fost sunat de o vecină că bunica loveşte cu pumnul în peretele băii şi că strigă după ajutor.

Am urcat în taxi şi am gonit spre apartamentul bunicii doar ca să îmi dau seama pe drum că pierdusem cheile şi bunica era închisă pe dinăuntru fără să se poată ridics să deschidă uşa.

Nimeni nu mai avea cheile.

Taximetristul era un om masiv, foarte solid şi în drum spre destinaţie i-am spus că nu ştiu dacă voi reuşi să sparg uşa singur şi că îl rog să vină cu mine.

După două încercări, taximetristul cel solid a rupt uşa şi am putut să intru.

Bunica era furioasă că întârziasem atât de mult, şi pentru prima oară în viaţă am simţit că mi se înmoaie picioarele.

Am luat-o în braţe şi am dus-o în pat. Nu mai putea să stea singură pe picioarele ei.

Femeia aceasta de aproape 83 de ani care spăla pe jos în fiecare zi cu cârpa udă şi găleata de apă, care gătea în fiecare zi, care îşi făcea singură piaţa în fiecare zi şi îşi rezolva singură toate problemele, mergea să plătească telefonul, curentul şi deşi singură, nu se plângea niciodată şi nu cerea ajutor, azi era pentru prima oară în viaţă ei de adult, neputincioasă.

Am lăsat-o în pat şi am plecat la apartamentul mamei mele, mi-am împachetat calculatorul, singurul meu bun de preţ pe lumea asta, şi m-am întors la bunica să locuiesc cu ea din acea seară pentru a putea avea grijă de ea. De asemenea, a doua zi am sunat să vină firma de internet şi să îmi lege internetul pentru că la bunica nu aveam. Ştiam că am venit să stau.

În aceeaşi zi, m-am dus la apartamentul iubitei mele de atunci, i-am spus cum s-a schimbat viaţa mea din acea zi şi am rugat-o să se mute cu mine, deşi condiţiile nu au fost cele mai bune pentru noi în acel moment.

Florina avea o bunică în Orşova care era de ani de zile paralizată la pat şi de care nu putea avea grijă pentru că era la facultate în Timişoara, iar soarta o făcea să aibă grijă de o altă bătrână la pat, bunica mea.

Nu ştiu dacă va reuşi să citească aceste rânduri însă încă odată, Florina, mulţumesc.

A durat doar 6 săptămâni din clipa în care ne-am mutat cu bunica și până a murit.

Albul ochilor bunicii mele începea să fie galben din cauza ficatului, şi mi-am dat seama că nu mai are mult de trăit. Ea încă nu ştia că va muri şi încă spera în vreun doctor sau tratament miraculos iar noi încercam tot ce se putea.

Pentru mine, capacul a fost pus când am purtat-o pe braţe pe bunica leşinată în secţia de Oncologie şi bunica tot cerea să i se facă analize, să i se dea tratament ca să i se dezumfle picioarele pentru că vroia să umble din nou şi să îşi facă treaba.

Nu îi plăcea să se simtă neajutorată.

În acea zi, epuizat fiind şi dându-mi seama că bunica nu se va opri din a ne cere să o ducem la medici şi prin spitale în loc să îi dăm măcar câteva săptămâni pentru a ne lua rămas bun cu adevărat, am decis să îi spun adevărul.

Am stat cu ea faţă în faţă şi i-am spus ce mi-au zis doctorii. Cancer la pancreas, neoperabil şi că are de trăit între 4 şi 6 săptămâni, maxim.

În acea clipă, moartea a intrat deja în încăperea în care ne aflam şi îşi ascuţea coasa.

După câteva minute de şoc, bunica a tras aer în piept, a ridicat capul cu demnitate şi mi-a cerut o hârtie şi un pix.

A început să îşi scrie gândurile către mine, către fiul ei şi către toţi cei dragi.

Făcusem un lucru bun, deşi nu ştiam dacă să îi spun sau nu adevărul. I-am dat o şansă pe care cred că orice om şi-o doreşte. În faţa morţii iminente, să îţi poţi încheia socotelile cu această lume în propriile tale condiţii.

Săptămânile ce au venit au fost foarte grele şi sunt conştient că pentru majoritatea bolnavilor de cancer precum şi a susţinătorilor lor, este mult mai greu decât ne-a fost nouă.

Totuşi, am trecut şi eu prin procesul pe care doar un bolnav de cancer şi familia acestuia îl pot înţelege.

O spălam zilnic pe bunica pe picioare şi pe corp cu un burete. O hrăneam pentru că mâinile îi tremurau prea tare ca să mai poată mânca singură. Florina îi schimba pampersul bunicii pentru că nu mai putea merge la toaletă singură şi am avut noroc cu o mână de femeie alături pentru că, deşi sunt sigur că le-aş fi făcut singur pe toate dacă era cazul, mi-ar fi fost infinit mai greu.

Roata s-a întors. Dacă acum 25 de ani bunica făcea aceste lucruri pentru Pera cel mic şi rahitic, acum Pera avea grijă de bunica bolnavă de cancer.

Mi-am iubit enorm bunica şi am simţit ce înseamnă să îţi faci datoria sfântă faţă de cei care te-au crescut.

În dimineaţa zilei de 13 decembrie 2009, bunica s-a stins din viaţă cu mine lângă ea, ţinând-o strâns de mână.

Revolta mea trebuie să fie și a ta până nu e prea târziu

Gândeşte-te în felul următor.

Sunt sigur că eşti o persoană bună la suflet, bine intenţionată şi care vrea să facă bine oamenilor şi mai ales, care ar face orice pentru familie şi persoanele dragi din jur.

Dar de la a vrea la a putea, e o cale atât de lungă…..

Stau să mă gândesc, ce s-ar fi întâmplat dacă eu aş fi fost angajat cu un program fix şi aş fi avut de ales între a merge la muncă sau a avea grijă de bunica care nu mai avea pe nimeni lângă ea?

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi avut timp, energie sau puţinii bănuţi pe care îi câştigam din cărţile mele pentru a fi alături de femeia care m-a crescut în primii ani de viaţă şi m-a hrănit cu un prânz cald până la 29 de ani?

Cum ar fi sfârşit bunica mea dacă eu eram plecat din ţară ca să lucrez în alte părţi şi nu aş fi fost un om liber să fac ce vreau în viaţă, să fiu unde vreau?

Îţi spun un lucru.

Nu m-aş fi iertat niciodată dacă nu aş fi fost alături de această femeie la sfârşitul vieţii ei când ea a avut cea mai mare nevoie de mine.

Era să ratez această şansă şi am fost la limită dar am reuşit să fiu bărbat în casă şi un om pe care te poţi baza.

Imaginează-ţi acum că tocmai bunica, pe care o iubeam enorm, mă încuraja şi insista să mă angajez, să am carte de muncă şi să fac toate acele lucruri care nu mi-ar fi permis să fiu lângă ea în cele 6 luni de zile.

Dacă aveam un job, mi-ar fi dat cineva concediu plătit 6 luni pentru că bunica trebuie dusă la medic, trebuie hrănită, schimbată?

Dacă trebuia să îmi dau demisia (ceea ce sigur aş fi făcut) din ce bani am fi trăit, având în vedere că pensia ei era foarte mică? Nu că banii din cărţile mele ar fi fost mulţi, dar cele câteva sute de ron pe lună în plus ne-au făcut să putem trece peste acest moment foarte dificil. Oricum am luat bani împrumut pentru înmormântare, dar asta nu e relevant acum.

Ca să pot să fiu puternic pentru bunica mea atunci când a fost nevoie de mine, a trebuit să fiu surd la toate vocile din jurul meu care îmi spuneau ce să fac şi cum e mai bine pentru mine.

Cele 6 luni de la diagnostic până la moartea bunicii m-au făcut să mă simt cel mai neputincios om din lume. Dar a existat ceva ce m-a salvat şi sunt conştient că foarte mulţi oameni nu pot beneficia de acele lucruri mici dar extrem de importante de care am avut eu parte.

- timp şi libertate pentru a-ţi rupe 6 luni din viaţă ca să fii alături de o persoană dragă şi iubită care are nevoie de tine;
- o minimă sursă de venit care nu necesită prezenţa ta la muncă permanent;
- să ai în jur câţiva prieteni buni care să te sprijine cum pot fiecare ca să depăşeşti acest moment greu pentru tine.

Această întâmplare m-a făcut să îmi jur că niciodată nu voi mai fi lipsit de putere în faţa oricărei provocări îmi va arunca viaţa în cale.

În anii ce au urmat, am fost nevoit să am grijă de tatăl meu căruia îi dădeam bani de ţigări, de mâncare, de curent şi chirie. Şi tata a murit în în toamna anului 2012, însă a avut lângă el un fiu puternic, mai puternic decât a fost cu bunica.

Dintre bunici şi părinţi o mai am doar pe mama şi sunt sigur că nu există nimic ce ni se poate întâmpla care să ne prindă total nepregătiţi, indiferent de cum şi unde ne va lovi viaţa.

Acum şi eu la rândul meu îmi întemeiez o familie şi este o familie mare pentru că pe lângă soţie, câine şi pisică, am toţi prietenii mei care îmi sunt familie, iar această familie creşte.

Nu vreau niciodată să mai fiu lipsit de puterea de a-mi susţine şi ajuta familia dacă este nevoie de mine şi vreau să te ajut şi pe tine prin singura cale pe care o cunosc, să fii o persoană puternică ce se poate ajuta pe sine şi îşi poate ajuta familia, prietenii şi oricine are nevoie .

Aştept gândurile tale,

Per aspera ad astra

Pera Novacovici

Distribuie acest articol pe reteaua ta preferata de socializare
articole similare
De ce m-ai făcut dacă n-ai bani?

  Pe la 15 ani asta o întrebam pe…

Citeste articolul
O prietenie de 14 ani și o competiție

  Sunt în competiție cu Zărnescu. De 14 ani.…

Citeste articolul
COMENTARII
Intră în discuție. Lasă mesajul tău mai rapid cu contul de social media.

Termeni și condiții