Personalitate Alfa – Personalitate – Psihologie – Potential

10 comentarii

1. 08/07/2009
   12:58:35

   Adi

   Si cine a castigat cartile? Care poveste?

2. 21/04/2009
   15:00:05

   Fbd

   Ma numesc FBD sunt din bucuresti si am 27 de ani. Am facut 2 ani de gimnastica. De la 7 ani pana la 9 ani. Intr-o zi am plecat spre sala de gimnastica si m-am oprit la terenurile de tenis sa ma uit la copii cum joaca. Si m-a uitat Dumnezeu acolo. Veneam tarziu acasa si parintii se ingrijorau.. Le spuneam ca antrenorul de gimnastica ne tine peste program. Parintii mei s-au dus la antrenor sa vorbeasca cu el si acesta le-a spus ca eu nu mai veneam la gimnastica de 2 saptamani. Asa ca m-au urmarit sa vada unde ma duc, unde stau atatea ore. Asa am inceput sa joc tenis. La 11 ani am participat la primul concurs. Dupa ce am pierdut primul meci in setul decisiv am zis ca ma las de tenis A doua zi dimineata eram pe teren. Pana la 14 15 ani treceam constant de turul 2 Abia daca faceam vreo semifinala. Eram mereu in umbra sorei mele mai mici care era prezenta mai in toate finalele. Apoi pe la 16 ani au inceput incet incet sa apara rezultatele. L-am batut la un turneu mare pe nr 2 pe tara. Am inceput sa prind incredere. Am renuntat apoi la toti antrenorii. Mi-am dat seama ca daca vreau sa fac ceva in tenis va trebui sa invat singur. L-am pus pe tata sa-mi cumpere un video si am inceput sa inregistrez meciurile de la tv, am inceput sa studiez jucatorii sa le studiez loviturile. Am inceput sa-mi fac propriul meu stil. Mi-am luat modele cativa din jucatorii mari si m-am pus pe treaba. Veneam de la scoala, imi puneam caseta video, ma uitam 10 minute apoi ma culcam. Ce vedeam pe acea caseta video era ultimul lucu pe care il aveam in minte inainte sa adorm. Faceam visualization mult. Apoi ma duceam la atrenament si exersam ce vedeam pe video. A fost un chin, o perioada cu multe esecuri. Desi la antrenament faceam bine noile miscari, in concurs imi reveneau vechile automatisme si parca nu ma mai regaseam. Asa ca a trebuit sa intrerup turneele. Am muncit mult la tehnica. Mai chemam pe cineva din cand in cand sa ma filmeze. Muream de ciuda cand ii vedam pe altii ca merg la turnee si eu trebuia sa trag la antrenament. Dar stiam ca daca vreau sa joc bine trebuie sa imi pun tehnica la punct. Asa ca in timp a inceput sa lucreze subconstientul si totul devenea din ce in ce mai usor. Ma trezeam pe teren ca fac miscari pe care le vedeam la jucatorii mari. Ca fac puncte in stilul lor. Multi imi spuneau ca noul meu stil ma va duce la accidentari grave si ca in maxim 2 ani eu nu voi mai putea juca tenis. Altii imi spuneau ca mai bine ma apuc de calculatoare , ca n-am nici o sansa sa realizez ceva in tenis ca e greu….ca e traziu ca nu voi mai putea schimba nimic…in fine. Dar nu-mi pasa. Nu faceam ce vroiau altii. Faceam ce stiam eu ca e bine pentru mine, pentru ca vedeam la marii jucatori. Ei erau modelele mele. Asa am inceput sa capat experienta. Am avut noroc ca tata era un barbat foarte ambitios si ne-a facut mie si sorei mele un teren de tenis si apoi a infiintat o scoala de tenis. E greu sa schimbi vechile automatisme cu unele noi. Cere timp, energie si multe multa suferinta. Am inceput sa stapanesc noile miscari si am inceput turneele. Inca pierdeam inainte de semifinale. Era greu pentru ca faceam totul singur. A trebuit sa studiez sa-mi imbunatatesc psihicul si sa nu mai renunt indiferent ca adeversarul era mai puternic. Furam ce-i mai bun de la altii si puneam la mine. Apoi la 19 ani am avut posibilitatea unui contract foarte avantajos. O persoana influenta cu care ne-am imprietenit si care era un mare iubitor al tenisului a devenit finantatorul principal al scolii noastre de tenis. I-a placut cum jucam si incepuse sa investeasca in mine si sora mea pentru ca la tenis iti trebuie foarte multi bani si tata nu avea atata putere financiara. Dar nu a durat mult si acea persoana s-a imbolnavit si a plecat dintre noi. Un an mai tarziu am primit o bursa in USA sa fac colegiul si sa joc in campionatul intercolegiat. Intre timp tata s-a dus la cer si doar sora mea a plecat. A trebuit sa raman aici in Romania. Datorita unor conjuncturi nefavorabile am pierdut si terenul de tenis si scoala de tenis a trebuit s-o inchid. Asa ca visul meu de a deveni jucator de tenis in circuitul profesionist se spulbera. Eram singur si nu mai aveam sustinere financiara.Dar jucam din ce in ce mai bine. Aveanm un stil diferit de ce se juca la noi. Nu aveam rezultatele pe care mi le doream pentru ca era greu sa ma finantez singur. Cei din state ma tot sunau sa ma convinga sa vin acolo sa joc. Dar eu vroiam sa merg la turnee. Am dat toate examenele ca sa plec la universitate. Am zis ca e singura mea sansa poate ma vede cineva acolo. Mi-am luat bilet de avion si cu o seara ininte sa i-au drumul spre America m-am razgandit. Am anulat biletul de avion si i-am anuntat pe cei de la colegiu ca nu mai vin. Era o bursa completa de 22.000 USD si pe vremea aceea nu se dadeau burse complete de tenis la baieti. Jumatate din bursa trebuia sa o platesti singur. . Doar la fete se dadeau burse complete de tenis. Si cu toate astea ceva m-a facut sa raman aici. M-am apucat de antrenorat. O cunoastiinta de familia m-a intrebat daca mai joc tenis. Imi stia povestea. Si m-a intrebat daca vreau sa fac tenis cu pustiul ei. Asa ca am inceput sa-l antrenez pe Mihaita care avea 11 ani. S-a legat o prietenie foarte frumoasa intre mine si parintii lui si mai ales intre mine si el. Era ca si fratele meu mai mic. Acum aveam ocazia sa transmit mai departe ce invatasem singur. Aveam experienta pentru ca intai am format-o pe sora mea , m-am format pe mine si acum il aveam si pe Mihaita. Primul meu elev. Un copil extrem de talentat. Dupa 3 luni de antrenament l-am inscris in concursuri. Un an de zile a pierdut la aproape toate concursurile 1 primul tur. Abia daca trecea un tur. Aveam 23 de ani cand am inceput sa-l antrenez. Un an mai tarziu am primit o oferta in Turcia in Adana sa antrenez. L-am lasat pe Mihaita in tara si am plecat cu inca 2 prieteni acolo. Am stat o primavara si o vara. Si m-am intors in toamna cu mai multa experienta. Am inceput sa joc din nou turnee alaturi de Mihaita. El juca la categoria 13-14, eu la seniori. Am inceput sa am rezultate la care inainte doar ravneam. Am inceput sa castig meciuri la care majoritatea nu-mi dadeau nici o sansa. Ieseam de pe teren si cand ma intrebau ce am facut si le spuneam ca am castigat nu le venea sa creada, ramaneau uimiti. Ceva vreme s-a intamplat asa pana a devenit obisnuinta ca eu sa castig, si acum cand vedeau tabloul de concurs ii auzeam cum ma dadeau favorit;)) . Am inceput sa am rezultate cu elevul meu. Si la varsta de 13 ani jumatate, deci dupa 2 ani jumatate de tenis , Mihaita a ajuns la categoria 13-14 ani pe locul 9 pe tara. Am batut toata tara in lung si-n lat. Am fost pe la toate turneele din tara si cateva in strainatate. Eram antrenor-jucator. Si desi incepusem sa am multa experienta, inca acumulam pentru ca inca participam la turnee. La dublu jucam impreuna si faceam o echipa foarte buna. Am intors multe meciuri de la mingie de meci atat eu cat si elevul meu, lucru care nu se intampla inainte, am batut jucatori pe care inainte nu-i puteam bate. Am castigat cateva concursuri. Am facut si ceva bani. Am enervat pe unii atat eu cat si Mihaita cu stilul nostru Asta e! dar ne-am facut si multi prieteni. Si am castigat admiratia unora. La varsta de 15 ani Mihaita a inceput sa-si ia revansa de la multi de la care pierduse clar inainte. Intre timp am luat si alti copii noi de la zero dupa ce am incercat colaborari cu jucatori mai experimentati Dar era greu de lucrat pentru ca mutli aveau deficiente si nici nu erau dispusi sa schimbe ceva. Am intrerupt colaborarea cu Mihaita. Mi-am dat seama ca trebuie sa evoluez si alti copii au nevoie sa le transmit mai departe ce stiu. Si Mihaita avea nevoie de mai multi parteneri de joc. Nu mai puteam sa fiu cu el peste tot. . Acum am grupe de copii pe care i-am format de 2 ani si anul acesta ii inscriu in concursuri. Mi-am dat seama ca e mai bine sa-i i-au de mici sa-i formez eu sau daca-i i-au gata facuti sa fie apropiati de stilul meu ca sa-i pot lucra. Intre timp Mihaita tine legatura cu mine mai vine pe la un antrenament cu mine sa-l mai corectez, ma mai cheama la cate un turneu sa-l vad cum evolueaza in meciuri. . Inca colaboram. Ma suna cand bate jucatori de valoare sau mai mari ca varsta. Acum are 16 ani si e al 5-lea ca valoare in tara. Visul meu e sa-mi fac propria academie de tenis: In momentul de fata imi traiesc visul

3. 20/04/2009
   05:07:51

   Lnl

   Buna Pera.Vreau sa iti impartasesc ceva ce nu s a intamplat pana acum ,de cand iti citesc pdf -urile am devenit prietena cu cel mai mare dusman al meu si anume eu insumi,nici nu ai idee ce mult ma ajuta ,ma sfatuieste si nu ma lasa sa gresesc ,citind articolul lui Andreea cat investesti in tine ajunsesem la concluzia ca nu investeam nimic dar ce crezi ca a facut dusmanul meu a preluat conducerea si mi a spus ai nevoie de o crema ,de un masaj si toate astea asa putine sau realizat ,inainte mergeam pe drum cocosata de parca duceam toate greutatile din lume in spinare ,acum stau dreapta si privesc oarecum de sus chiar daca am probleme si repet ma descurc exact cum ai si scris sa repet pana devine ca o rugaciune.Sunt asa de bucuroasa ca nu mai sunt singura si exact cum spunea si Andreea daca nu esti impacat cu tine in interior sa nu ai pretentii de la cei din jur ,pentru prima data in viata sunt mandra de mine ,am incredere chiar am primit si complimente ca pe fata mea se citeste o radiere o lumina .Ce imi doresc pe un termen de 5 ani este putin cam mult dar pe un an pot sa iti spun ca vreau sa cimentez aceasta prietenie pentru ca daca suntem impreuna putem reusi tot ce ne am propus nimic nu ne v a sta in cale ,sa nu uit ”dusmanul meu ”a inceput singur sa imi traseze ritualuri care au inceput sa devina obiceiuri care altadata se opune sau ma facea sa renunt ,in concluzie SUNT FERICITA ca am castigat un prieten de nadejde.Mult succes si tiine o tot asa.

4. 19/04/2009
   05:41:11

   B.r.m., Sibiu

   OK. Povestea mea de succes.

   Ieri cand am vazut articolul, ma gandeam, oare ce poveste de succes am eu? Si nu imi dadeam seama. Asa ca azi, cand m-am trezit alaturi de iubita mea, pur si simplu mi-am dat seama!

   Povestea mea de succes incepe cu un moment oarecare dintr-o zi oarecare, in perioada in care ma jucam jocuri online, eram dependent, cheltuiam prea mult knd aveam prea putzin, incercam sa imit pe altcineva, pentru ca nu-mi placea de mine, incercam sa imi omor timpul cu activitati inutile, ma plangeam tot timpul de viatza mea. Si in acel moment, eram asa de sictirit de viatza mea si de tot ceea ce este in jurul meu incat m-a cuprins o plictiseala amarnica si am intrat pe google si nu stiam ce sa scriu cand la un moment dat mi-am adus aminte de nijte documente txt care le-am citit odata, acum vreo 2 ani care erau nijte FR-uri (ceea ce nu stiam in momentul in care le-am citit). Mi-am adus doar aminte ca mi-au placut foarte mult si ca incercam sa le aplic in momentul in care vroiam sa abordez o tipa, ideea e ca ma motivau dar s-au pierdut, insa ceea ce mi-am adus aminte este ca era ceva legat de arta seductiei asa ca am cautat pe internet si am gasit site-ul. Am inceput sa citesc, post dupa post, am descoperit personalitatea alfa, apoi mi-am downloadat pdf-urile, le-am imprimat si le-am citit pe toate, recent mi-am comandat arta seductiei, mi-a ajuns si o citesc de 3 zile.

   Succesul meu a fost faptul ca am descoperit ca exista o speranta, am gasit ceva care sa ma faca sa ma misc, ceva pentru care sa lupt!

   Si pentru asta, am iesit din tipare, am iesit din turma de oi, am respins programarea sociala si lupt in continuare si continuu pentru mine, pentru dezvoltarea mea personala si pentru ca sa duc viatza pe care mi-am dorito din totdeauna!!!

   P.S.: Multumesc pentru tot Artei Seductiei si Personalitatii Alfa in special lui Nony. Si iti multumesc Pera pentru ca ne deschizi ochii si pentru ca ne deconectezi!

5. 18/04/2009
   10:30:58

   I.n. , Cluj

   Salut!

   Stau acum si ma gandesc care dintre povestile de succes sa ti le spun. Unele sunt mari si totusi nu au un ecou atat de mare, altele sunt mici si totusi iti transforma toata lumea interioara. Pana la urma, depinde de perspectiva.

   Hai sa-ti povestesc cum am ajuns eu pe drumul asta si cum putea fi total altfel. Momentan, sunt anul 2 la Medicina.

   Acum 2 ani, era martie 2007. Urma sa termin liceul si vroiam la Medicina la Bucuresti. Profesorii imi spuneau ca m-am hotarat cam tarziu, ca e greu, ca altii se pregatesc deja de un an. Ca o sa intru la taxa si atunci le lezez si lor reputatia de profesori de succes. Yeah, right. Succes cu asta.

   Invatam ca nebunul. Imi placea. Luam 10 la teste dar nu faceam nimic concret pentru admitere. Cand am incercat grile, mi-am dat seama ca nu stiam nimic. Profesoara la care ma meditam nu stia ce sa-mi dea, nu din rea-vointa, ci pur si simplu nu avea suficienta experienta.

   Era timpul pentru o modificare majora de paradigma.

   M-am orientat catre o alta profesoara. A stat, m-a ascultat si mi-a spus ca mai sunt sanse destul de putine pentru Bucuresti. De ce nu ma gandesc la alte centre? In momentul respectiv, gandurile ascunse care se refereau la Cluj au explodat. Cluj. O schimbare totala de societate, de viziune, de mine. De tot. O viata noua, luata de 0. Daca as fi ramas in Bucuresti, as fi fost in aceeasi zona plina de rautate si competitie vicioasa, aceiasi oameni, aceeasi viata. Nu. Vroiam o schimbare. Vroiam sa-mi iau avant in viata. Intre timp, prietena mea, cu care eram de 3 ani plecase la mare, de 1 mai, cu cel mai bun prieten al meu. Dezastru. Am cunoscut o semi-depresie atunci. Dar chiar tata m-a adus la liman. A dat cu pumnul in masa si a spus “Auzi ma, daca o lasi pe c…a asta sa-ti strice viitorul, inseamna c-o meriti”. Atat mi-a trebuit.

   Am hotarat pentru Cluj. Am invatat mai tare decat oricand altcandva. A venit ziua admiterii. Eram incredibil de increzator. Simteam ca o sa daram toata cladirea de cata energie aveam. Stiam tot. Insa nu eram obisnuit cu sistemul de incercuire a cerculetelor. Mi se parea o problema mult prea mica, la cat de bine stiam.

   Ne-au dat subiectele. Am inconjurat, am facut, am gandit, am luat in considerare totul. Am inceput sa incercuiesc pe foaia finala de examen, am ajuns pe la jumatate, cand aud, ca prin vis “Mai aveti un minut”.

   Nu stiu altii cum sunt, dar inima parca mi-o luase inainte rau de tot. Mainile au inceput sa-mi tremure ca-n faza terminala de la Parkinson, respiratia de parca alergam deja de 40 km. Am inconjurat la repezeala inca 10 intrebari. Examinatorii urlau la mine “Daca nu dai lucrarea acum, nu ti-o mai primim deloc.”. Atunci am avut de facut o decizie. Ori le incercuiesc pe toate si fac treaba pana la capat dar risc sa pierd totul, ori las asa. Am decis s-o las asa.

   Mainile inca imi tremurau si imi simteam sufletul cum se striveste asupra greutatii. Imi venea sa urlu, sa omor pe cineva, sa ma omor pe mine. Atat de bine eram pregatit si totul s-a dus din cauza unei mici greseli. Deja nu imi mai pasa de nimic. Totul era pierdut… in mintea mea.

   Am iesit afara si am plans. Am plans cum nu am mai plans in viata mea. Am urlat si am plans ca si copiii aceia de care fug parintii ca sa-i conditioneze. Parintii nu mai stiau ce sa zica; erau si ei distrusi. Pentru 10 minute, am plans si am dat afara totul. Ma eliberam de totul. Cand am sfarsit, ma simteam gol. Nu mai aveam ce face decat sa ma rog.

   Nu puteam sta locului. Mai erau cateva ore pana la afisarea rezultatelor. Am vazut si grila corecta si cele 10 raspunsuri din 60 pe care n-apucasem sa le scriu… ghici cum erau? Le facusem corecte. Atata tot ca nu apucasem sa le scriu. Vai, ce frumos. Splendid.

   Am bantuit strazile orasului. Vroiam sa fiu singur, dar in acelasi timp vroiam si pe cineva cu mine. M-am dus la o biserica. Am simtit ca nu e corect sa ma rog pentru mine. Nu sunt prea credincios de fel, dar cand simt ca am ceva de spus, o spun. Am spus “Doamne, nu iti cer sa intru. Iti cer doar sa intre cei ce merita si cei vor face ceva extraordinar mai departe. Daca eu sunt printre ei, foarte bine. Daca nu, inseamna ca n-am ce cauta aici.”

   M-am intalnit apoi cu niste prietene, am mers la Mc. Suna telefonul, un coleg. “Baaaa, ai intrat baaaa, esti nebun.”. Nu-mi venea sa cred urechilor. “CEEE?!?” “BAAA,AI INTRAT MA, ESTI TAMPIT?! SUNT AICI, LA REZULTATE!”.

   Nu vroiam sa cred. M-am ridicat si-am alergat. Am alergat. Am tot alergat. Am urcat dealuri si am ajuns acolo. Eram sfarsit. Intre timp, mesaje cu felicitari. I-am gasit pe parintii mei acolo. “Unde?! Unde?! Vreau sa vad!”. Locul 141. Bugetat. 8.82.

   Lumea era a mea. Nici un cuvant nu poate exprima sentimentul meu de atunci. Si acum, in timp ce scriu asta, simt ca ma ia un val pe sira spinarii.

   De cand a inceput facultatea, a inceput viata mea, pot spune. Fiind pe cont propriu, luand-o total de la 0, fiind la 700 km de “acasa”, eram eu. Crud, cum vroiam eu sa fiu, fara limite, fara trecut. Am luat un avant extraordinar. Viata era magica. M-am bagat in organizatia studentilor de-acolo si am urcat treptat. Am facut lucruri extraordinare fara sa stiu ca le fac. Toti ma laudau, dar eu simteam ca fac doar ce pot mai bine. In prezent, sunt trainer si in departamentul HR.

   Din baiatul mai timid si mai introvertit un pic, neingrijit, care credea ca nu are nici o valoare am ajuns aici. Am evoluat pe toate planurile. Am ajuns un lider in aproape orice ce fac, am trecut prin toate fazele posibile, de la depresie la extaz, de la lipsa de credinta in mine la sentimentul ca pot face orice. Si in continuare, am fluctuatii de stari.

   Dar hai sa-ti povestesc de cea mai mare aventura pe care am avut-o de curand. Cam acum un an, nu prea ma ocupasem de scoala si deja aveam ceva restante. Si aveam un plan mare pentru vara: un tur al tarii, cu rucsacul si cortul in spate. Zis si facut. Am cautat oameni dar nimic. Nimic si nimeni. Am invatat ca nebunul si-am luat 7 examene foarte grele intr-o singura sesiune si cu note bune. Eram victorios. Dar totusi, nu mai vroia nimeni sa participe la turul meu. Ce era sa fac?

   Intr-o zi, stand si gandindu-ma, mi-am dat seama: am muncit atata pentru asta, chestia asta m-a tinut in priza sa invat atata si m-a motivat. Si acum ce fac? Renunt doar pentru ca altii nu vor? La dracu cu asta!

   Am anuntat pe toata lumea: ma duc singur. Chiar daca nu veneau cu mine, in schimb s-au ocupat sa ma convinga sa nu ma duc singur. Ca ursul, ca hoti, criminali, lume rea, esti nebun, etc. Le-am ascultat pe toate dar nu m-au impiedicat. Am plecat.

   E minunat sentimentul sa fii pe tren, in fund pe scarile acelea si sa te uiti la muntii care ti se desfasor in fata, cu soarele care bate inspre tine si cerul albastru cristalin. Un sentiment de independenta si de libertate nemaipomenit.

   Am ajuns in satul de unde mi-am planificat. Am ajuns chiar cand se lasa seara. Drept la primii oameni m-au dus, care stateau pe prispa casei si i-am intrebat daca pot sta la ei. Extraordinar de primitori oamenii. N-au vrut bani, n-au vrut nimic. Mi-au dat si de mancare. Am fost si la “discoteca” satului. Am cunoscut cultura locala.

   De dimineata, hopa sus sa plec pe munte. Cand am ajuns in padure, singur, fara nici un zgomot in jur, m-am dumirit si eu. Ma uit in stanga, in dreapta. Singur. Si de atunci a inceput o melodie proasta sa-mi sune in cap “ursul, ursul, ursul…”. Rucsacul greu de 25 kg atarna si el la anxietatea mea. Dupa cel mai chinuitor urcus din viata mea, am dat de o placuta: inca o ora pana unde vroiam sa ajung. Am injurat in gura mare si-am zis ca ma retrag.

   Pe drum inapoi, am dat de un grup de baieti, tot asa, vroiau sa faca creasta Fagarasului. S-au oferit sa-mi dea creme pentru arsuri musculare, sa ma ajute, dar eu nimic. Renunt.

   Mai merg eu ce merg si ma opresc. Bai, ce fac? Unde mi-e visul? Ce-or sa zica toti? “Ha, am avut dreptate!”. No bine. A dracului munte. Am aruncat o gramada de conserve, mi-am eliberat rucsacul pe cat posibil si am luat-o iar in sus. Am ajuns la un refugiu la care am stat 2 nopti.

   Refugiul asta avea o calitate extraordinara: nu avea usa. ) Noaptea trebuia sa-mi pun rucsacul la intrare si dormeam pe izopren si in sacul de dormit. Se auzeau tot felul de sunete. A doua zi, mi-a venit ideea geniala de a cobora in sat, sa-mi trimit excesul de bagaj acasa prin posta (ce idei domle, iti vin, la momente de criza) si apoi sa incerc iar urcusul.

   A doua noapte a fost ceva mai speciala. Ma trezesc cu ceva snif-snif-uri pe la capul meu, in exteriorul refugiului. Ceva animal mirosea chiar langa mine. Ne despartea doar un zid facut din lemn. Am inghetat. Nu am respirat, nu am intins mainile dupa briceag si lanterna, nimic. Am asteptat doar. Daca intra pe usa, eram pregatit sa sar. Dar a plecat. Nu stiu nici acum ce putea fi. Urs, lup, caine de la stana. Habar nu am.

   Am hotarat sa ma retrag. Apoi a urmat Sibiu, cu imprejurimile lui, Bistrita si Maramures. In Maramures, alte peripetii, alte nebunii. Am dat peste tot felul de oameni, tot felul de situatii. Asta e viata. Frumoasa, nebuna, imprevizibila.

   Vara asta intentionez sa fac la fel. Dar sunt al dracului sa hotarat sa urc muntii aia. Cand ii vad, parca am o chemare care-mi spune “Sa ajungi in varf!”.

   In prezent, am doua lucruri care respira in mine. Pasiunea pentru viata si lupta pentru entuziasm si impotriva atitudinii de imbatranire, pe care o vad la foarte multi oameni din jurul meu. Se molesesc, se lenevesc. Imbatranesc cu voia lor.

   Cam atat. Sper ca ti-a placut. Nu vreau neaparat cartea ( desi mi-ar place ) ), sper doar ca am fost o inspiratie pentru voi si sa va dau ganduri pozitive.

   Intre timp va doresc sa aveti zile deosebite, sarbatori fericite si pasiune in tot ce faceti!

6. 18/04/2009
   06:53:26

   Dodo

   Salut.Ma nunesc Dorin si am 20 de ani. In urma cu 1 an am terminat cea mai lunga relatie(de 3 ani). Am iubit-o, pot zice ca a fost prima iubire dar si prima lovitura sub centura cu adevarat.
   Incheerea relatiei ma dus intr-o stare depresiva deoarece nu puteam concepe faptul ca m-am despartit de ea. Refuzam orice invitatie a prietenilor, refuzam orice tipa care se apropia de mine sau orice relationare cu oameni noi. Pot zice ca eram varza din punct de vedere emotional.
   La un moment dat mi-am dat seama ca greseam prin atitudinea care o aveam, vroiam sa ies din acea stare sa nu imi mai fie frica dar nu stiam cu ce sa incep, ce sa fac, cu cine sa vorbesc. La inceput am incercat sa vorbesc despre problemele mele cu unii din asa zisi mei prieteni, dar mai mult la misto ma luau, imi era greu dar imi dadeam seama ce fel de prieteni am.
   Totul a inceput intr-o seara cand din intamplare am dat de acest site. Citind toate articolele mi-am dat seama de greselile pe care le faceam si mi-am mai dat seama ca oamenii sanatosi din punct de vedere fizic si psihic trec peste probleme de orice natura ar fi ele. Am luat articolele de la inceput, am downloadat pdf-urile, aplicam ce citeam in masura in care puteam si am realizat cat de slab eram dar in acelasi timp ardea dorinta de a trece peste si de a fi mai puternic.
   Cea mai mare realizare a mea este: CA AM REUSIT SA TREC PESTE ACEL MOMENT GREU, SA REALIZEZ GRESELILE MELE DE ZI CU ZI, SA INCERC NOUL, SA ESUEZ, SA IMI INVAT LECTIA, SA INCERC DIN NOU, SA ESUEZ IARASI, SA AM CURAJ SA MAI INCERC. In cateva cuvinte: SA MA CUNOSC PE MINE SI SA FIU MAI PUTERNIC DIN PUNCT DE VEDERE EMOTIONAL.

   Pentru ceilalti un mic sfat: ORICE PROBLEMA ATI AVEA, NU VA DATI BATUTI, INCERCATI PANA REUSITI.

   Felicitari pentru initiativa, pt articole, pdf-uri si mult succes in continuare!

7. 18/04/2009
   03:01:56

   E.g.- Gl

   Povestea unei dorinte

   Joi, 16 aprilie 2009, am ”intalnit” Personalitatea Alfa, un site ce ofera ”hrana” pentru mintea mea. Am citit toate articolele si in ”dosarele” mintii mele s-au mai adaugat cateva pagini, ce contribuie la dezvoltarea mea. Sunt un discipol bun, pentru ca imi doresc evolutie, imi doresc ca evolutia mea sa fie nemarginita si ”TU” imi esti mentor tacit. Azi voi spune o poveste aici, ma intreb de ce o fac…pentru carte…pentru a-ti oferi multumirea mea pentru efortul ce il depui pentru ”MINE” …pentru ca vreau sa ma plang cu viata mea..sau pentru ca vreau ca dorinta mea sa fie auzita si e o cerere de ajutor ”necerut”….sau poate e alt motiv..
   Sunt o femeie, ce detine 26 ani, si are o problema , nu stiu care imi este menirea, am o dorinta si nu vreau sa ”inchid ochii” pana nu o voi implini, simt ca mi-as da viata intr-o lupta pentru ”EA”. Deci, cum se spune, nu stiu ce vreau sa fac in viata, dar imi doresc ceva. E un zbucium trait de multi dintre noi.

   Povestea dorintei ce cauta succesul este o lipsa din copilarie, ca tot ce suntem azi, ni se trage de acolo. Lipsa mea a culminat cu nu stiu ce vreau de la viata, nu stiu care imi este pasiunea, inca o caut, si ar trebui sa o gasesc mai repede ca TREC PRIN TIMP fara rost, insa, fara sa stiu incotro ma indrept, pentru ca SUCCESUL MEU NU REPREZINTA UN OBIECTIV, CI O CALATORIE CARE POATE SA DUREZE TOATA VIATA .
   Primul meu succes a fost cand am realizat ca trebuie sa fac o schimbare in mine, cu mine, ca doar eu pot ajuta sa implinesc o dorinta mea, si ca poate si altora le-a lipsit la fel de tare ca si mie acel ceva si ca POT FI CAPABILA . Acest succes parca a fost esecul vietii de pana in acel moment. Ceea ce mi-am dorit eu, a fost O VORBA CALDA, UN SFAT DIN SUFLET, O IMBRATISARE, SA FIU INVATATA SA MA CUNOSC, SA FIU INVATATA SA ALEG PENTRU MINE SI NU PENTRU ALTII, SA MA IUBESC…sunt atatea…Eu am parintii care au considerat ca, copiilor trebuie sa le spui ca nu vor reusi niciodata, si acestia din ambitia de a dovedi contrariul, vor reusi. Sunt o premianta care a plans catre drumul spre casa, cu coronita pe cap, pentru ca un coleg din clasa a avut media mai mare decat a mea… toate succesele mele reprezentau esecuri…nu era suficient nimic… eram o incapabila…niciodata nu am auzit BRAVO de la oamenii pe care i-am iubit cel mai mult…mi-am dorit cu ardoare asta. ..exista inca dureri si regrete, probabil nu i-am iertat, pentru ca mi-au ”furat” copilaria, si totul se invartea in jurul invataturii. Am devenit o persoana, timida, fara personalitate, fara dorinte, nesociabila, fara respect de sine si stima, eram o ”urata” a cartierului, asa eram vazuta, cred ca fiecare a avut in jur o persoana uratica, tacuta, inalta si foarte slaba, bataia de joc a unora…ehh bine, aceea eram si eu. Trec anii si fetita se schimba fizic, insa mai fricoasa si mai tinuta in casa, ca sa invete, sa ajunga ”mare” care ”oricum nu era capabila”. Intr-o zi, o prietena merg la un casting de modele si o insotesc, sunt ”observata” si organizatorii imi cer sa urmez cursul de manechine si fotomodele. In mine existau multe simtaminte, intrebari ce se nasteau..eu ma consideram o incapabila urata, si acei oameni vroiau sa fiu model…bineinteles ca parintii mi-au spulberat sperantele cu- ” ei vor sa-si bata joc de tine”’, nici nu vroiau sa discute cu mine, insa, dupa mai multe interventii, eu urmez cursul, au acceptat in final. Cursurile m-au invatat sa ”devin femeie”, lectii de dictie, sa-mi ridic privirea din pamant cu care eram obisnuita 14 ani, sa ”merg”, sa am atitudine, etc si astfel adolescenta de mine devenise model. Prezentam pe o scena, eu, care abia ma ridicam in picioare si deschideam gura la scoala sa spun lectia , eram apreciata, ”devenisem” frumoasa. Cei ce ma batjocorisera, acum ma doreau, fetele devenisera invidioase, e urata invidia femeilor, pentru orice ”rahat” care parca nu il are o femeie, o invidiaza pe cea de langa ea. Acum ca o paranteza, ca sunt furioasa pe lucrul acesta, eu nu voi intelege aceasta invidie a femeilor, pentru ca eu nu am o prietena foarte buna, exista cateva amice bune, care imi spun cand stabilim sa iesim la un suc, sa nu ma incalt cu pantofi cu tocul inalt, sa nu ma imbrac prea dragut, sa nu ma aranjez , ca oricum e doar un suc…si incerc sa le fiu ”pe plac”, dar, oricum as fi…eu am ceva care atrag atentia …pur si simplu se intampla si ele nu pot intelege ca nu imi propun asta …e ”blestemul” meu, asa l-am numit uneori.
   Odata cu aceasta schimbare in viata mea, eu ma schimb, incep sa ma cunosc putin, sa mi se contureze personalitatea, sa se nasca vise, pe care vroiam sa le impartasesc cuiva, parintilor mei, insa nu vroiau sa le auda, ei aveau visele lor pentru mine, si se rupe ceva., m-am rupt de sangele meu, care nici azi, la varsta de 26 ani, ei nu exista intr-o oarecare masura.. din acel moment, eu imi spun ca parintii mei nu ma inteleg si ca nu ii voi mai asculta, si voi face ce imi doresc…si asa am facut…parca nu vroiam sa le dau nici o satisfactie,,daca ei spuneau ca nu sunt buna, capabila, asa faceam..nu mai invatam, nu mai faceam nimic pentru ei…era ca si cum vroiam sa le arat exact ce spuneau, daca tot ce facusem pana atunci nu erau realizari, atunci eu nu puteam mai mult.. cred ca vroiam sa-i pedepsesc…bineinteles ca imi faceau si mie rau unele alegeri. Am facut multe lucruri fara ca ei sa stie, am facut cursuri-de croitorie, de orientare turistica, karting, PC, coafura, sporturi-baschet, handbal, volei, cam cate un an de zile, un pic de patinaj, tenis, am fost in ”Salvati copiii”, eu- timida ‘suprema’ am fost organizatoarea si prezentatoarea la Balul bobocilor in liceu…etc , acum ma intreb daca parintii mei stiu cine e fata lor. Aceste dorinte carora le-am dat implinire stiu ca m-au ajutat, si au construit o parte din mine, insa mie mi-a lipsit CINEVA cu care sa vorbesc, si sa intreb atunci cand am avut intrebari, si nu a fost nimeni, am ales 100% de capul meu. Schimbarea mea importanta care s-a produs in urma ”incapabilitatii” auzita o parte din viata mea este ca acum, tot ce pare imposibil, tot ce altii spun ca nu se poate sau ca e greu, eu VREAU SA INCERC, VREAU SA MA CONVING DACA EI AU DREPTATE, uneori ma intreb daca eu am teama de ceva pe aceasta lume, si daca nu cumva am o problema, pentru ca orice problema intimpin eu sau prietenii mei, eu nu stiu sa spun ca nu se poate, pentru ca eu spun nu se poate, doar daca eu incerc si ajung in acel punct mort in care sa mi se dovedeasca asta. Si incerc, si incerc, si caut solutii si parca simt ca exista solutii, mintea mea, trupul meu, fiinta mea NU ACCEPTA NU SE POATE PANA NU INCERC SA MA CONVING, uneori ma simt anormala cu asta, ca si cum as fi o visatoare. Facultatea de Relatii economice internationale am ales-o pentru ca un profesor mi-a spus ca la aceasta facultate intra doar copiii diplomatilor si a medicilor, avocatilor, iar eu provin dintr-o familie modesta, a caror parinti au meserii, nu profesii. Deci, schimbarea mea a adus o parte buna si una mai putin mai buna. Am gresit de multe ori, am fost lovita de multe ori, am invatat ”primii pasi” ai vietii singura, lumea era diferita de ceea ce mi se spusese. Am invatat economie si matematica si am intrat la aceasta facultate ”de intelectuali”’, am vazut ca se poate, apoi mi s-a taiat elanul, habar nu aveam de ce urmez aceasta facultate. Pe aici apare si primul iubit …eram in primul an de facultate la un curs de contabilitate, asta nu uit, si aveam o ”dilema”, daca mai exista vre-o colega in sala curs virgina ca si mine…..
   Apoi mi-a venit ideea sa infiintez un SRL , am facut-o si pe asta. O ”isteata” in anul II de facultate isi deschidea un magazin- un succes pentru acel moment, nu trece mult timp si renunt la afacere, pentru dragoste si imi urmez dragostea in capitala deoarece primise o avansare, pentru ca am considerat ca daca ne avem unul pe altul, eu voi reusi sa fac ceva oriunde, si cum eu am ”problema” ca putem face tot ce ne dorim, asa credeam si atunci, si asa..din angajator ajung angajata in capitala, am muncit cum nu am facut niciodata pana atunci si de atunci, lectia din capitala ”m-a nascut”, am facut cunostinta cu mine, cu mine, O CARTE citita atunci si LOVITURILE, TRAIRILE de atunci au fost UN SUCCES, am invatat alti pasi, am invatat ca oamenii sunt animale, domestice sau salbatice, ca natura a lasat omenirea sa fie guvernata de doi mari stapani SUFERINTA si PLACEREA , ca suferinta naste caractere tari….ca nu-mi va ajunge zece vieti sa invat tot ce mi-as dori, sa traiesc, ca eu sunt un copil, la peste 20 ani, au fost multe trairi, pot sa descriu ca cel mai urat cosmar si ca cel mai frumos vis, uimirea mea au fost oamenii, ce am descoperit eu in oameni, si incercarea mea de a ma adapta cu oameni diferiri, caractere diferite…. am avut implinire, job, sofer, satisfactii, bani, iubire… langa dragostea mea, insa dragostea nu a fost foarte puternica si barbatul se razgandeste, exista o diferenta intre noi, daca pentru mine nimic nu era greu, pentru el orice era greu, ce o fi fost in capul meu sa cred ca eu pot sa fac totul pentru doi….”eu sunt o zmeoaica”….si ne luam bagajele si ne intoarcem in oraselul nostru natal…acum..eram intr-un ”tzunami”…nu ma aveam nimic, iubitul era cam deprimat ca incepea sa regrete alegerea facuta,si eu trebuia sa-l sustin ca vom reusi din nou impreuna , el parca ii era rusine sa ma mai priveasca, se simtea vinovat, afacere nu mai era, familia ”in capul meu”, abia cand am ajuns acasa, am realizat ce facusem in ultimul an, a fost un soc dur, sa-mi vad greselile, dar..din nou..pentru mine nu era imposibil nimic, imi spuneam ca am invatat ceva si merg mai departe, pentru ca era el langa mine, si altii au probleme mai mari ca ale mele…mi-am cautat job, in 3 zile m-am angajat, dar….incet, incet ”trecutul” ma macina, ”unde am fost si unde am ajuns, si ceva mai dureros, el se indeparta de mine, in acest moment am fost jos cu adevarat, a fost un declin al meu, m-am simtit o femeie proasta, inselata, incapabila, tot ceea ce mi-au spus candva parintii , regaseam in acea femeie, cand ma gandesc acum, povestind, ma intreb cum am depasit momentul, nu aveam niciun prieten/a, nici amici, plecarea la Bucuresti ma indepartase de cei de acasa, a fost un moment greu, ma durea trupul de esecul meu, care culmea l-am resimtit dupa 2 luni, dupa intoarcere, familia lovea intruna, el nu mai era, nu ma puteam ridica. Am continuat facultatea la zi, munceam, aveam sesiune, plecarea la Bucuresti, lasase in urma si restante, intr-o saptamana am luat 10 examene, mergeam si la munca, plecam la 8:00 si ma intorceam la 22:00 acasa, dupa o zi de examene, clienti nemultumiti…pentru mine a fost un succes sa reusesc acest lucru, colegilor li se parea imposibil sa reusesc sa iau 10 examene intr-o saptamana, ca dadeam mai multe examene intr-o zi, si bineinteles ca spuneau ca am dat spaga, insa nu a fost asa, nu stiu cum am reusit, pentru eram ca un ”robot”, stiam doar ca trebuie sa iau examenele, si la unele nici nu am deschis suportul de curs si le-am luat, am scris din cultura mea generala, am creat eu insumi obiectul respectiv, habar nu am cum am reusit, poate in cazul meu a functionat acele lucruri care se spun de univers si de dorinta, ca atunci cand iti doresti ceva cu ardoare, intregul univers conspira pentru a te ajuta. Poate acest lucru, implicarea mea in sesiune a fost FORTA care mi-a dat putere sa ma ridic, din esecul ce il resimtisem in acel moment, pentru ca simteam ca nu mai suport reprosurile familiei, am avut o lupta cu mine pe care nu o mai doresc, nu stiu daca am trecut, peste acel esec cu adevarat, pentru ca atunci stiam ca vreau o afacere, un sot, casa, copiii, ..din acel moment au trecut 2 ani si nu stiu ce vreau…am niste franturi de vise, dorinte, dar nu am scopul precis…
   Ma compar cu mine, acum 1 luna, 1 an si vad ca am crescut, ca am invatat, am obtinut certificari- agent vamal, antreprenor IMM-uri, inspector resurse umane, foarte curand am participat la un training de public speaking, pentru ca inca am trac in a vorbi in public, urmez a doua facultate, si cu toate acestea sunt somera de cateva luni, acum sa spunem ca e criza, si ca aveam nevoie de o pauza… sau poate sunt scuze…. Nu consider ca diplomele dau valoarea unui om, eu vreau doar sa invat, am o curiozitate nesecata, sau poate pentru ca nu am o pasiune si inca o caut, si ma implic in ceea ce intalnesc din dorinta de a ma gasi. Acum va spun, 3 lucruri care le-as face, dar nu stiu daca mi se potrivesc sau daca sunt ceea ce vreau
   1.As vrea sa fiu trainer- sa le ascult problemele, sa ii ajut sa-si descopere capacitatile miraculoase care exista ei, sa fiu sfatuitorul lor, sa le vorbesc despre increderea in sine, despre faptul ca ei pot face ce doresc, sa ii ajut sa se cunoasca,etc—dupa cum am povestit, incerc sa fac ceva in sensul asta prin faptul ca incerc sa scap de trac, sa-mi dezvolt abilitatile de comunicare, si ma informez ce presupune o astfel de activitate, si mai exista acest gand, pentru ca ”ii linistesc” pe cei din jurul meu, ca as sti sa ascult, ca as sti sa fiu obiectiva, etc
   2.Avocat, procuror sau judecator–in acest sens, urmez Facultatea de Drept
   3.Manager resurse umane– am inceput cu certificarea de inspector resurse umane
   Toate acestea pentru ca undeva zace dorinta mea, aceea de a schimba un sistem, sau de a introduce un sistem. Si nu stiu inca cum sa ajung la aceasta implinire a dorintei, strategia mea e sa fiu pregatita cand voi afla. Vreau sa existe un psiholog sau un consiler, nu stiu care e functia, vreau sa existe UN OM, in sistemul educational, din gradinta , in fiecare etapa scolara a unui individ, sa existe 1-2 ore pe saptamana, in care acest OM, sa observe copiii, elevii, studentii, sa le descopere problemele care le intampina in dezvoltarea lor ca individizi. Daca nu au parinti, daca nu au parinti care sa se ingrijeasca de ei, sau poate parintii nu au timp sa se ocupe de ei, sau poate parintii le ingradasc abilitatile, prin acele cuvinte ca nu vor reusi in viata….vreau sa existe acest OM care sa-i ajute, sa se cunoasca, sa li se arate abilitatile, sa fie ajutati sa si le dezvolte, sa stie cati mai multi ce isi doresc de la viata, care le este menirea, pasiunea, sa nu se mai piarda timp cu lucruri inutile si cu cautarea pasiunii jumatate din viata, sau o viata intreaga…
   Am povestit o parte din esecurile si succesele mele, daca imi fac o analiza, par o persoana nehotarata, care alearga dupa mai multi iepuri, si restul il stiti…insa nu stiu care e cel potrivit pentru mine, eu tot ce fac, e ca in acel moment eu depun pasiune, sau asa cred, pentru ca in acel lucru, nu muncesc fara sa simt ca vreau sa muncesc acel ceva, nu imbrac o haina daca nu o simt…. eu mai pot spune ca ma atrag provocarile si cand le cuceresc, vreau altceva….din punct de vedere psihologic nu stiu daca problema mea e grava, dar sigur nici sanatos. Vreau sa stiu….posibil ca problema mea sa fie dorinta de recunoastere
   Cum ma vad in viitor cand voi avea succesul la care acum visez?! Ca si cum am implinit ceva ce era necesar si normal sa il fac, si zambind. Vreau ca atunci cand voi privi in urma, sa zambesc!!

   Succes!!!

8. 17/04/2009
   20:36:34

   Razvan Olaru

   salut in primul rand…
   Eu am avut de-a lungul timpului mai multe povesti de succes, dar una o traiesc acum.
   In primul rand pentru o viziune de ansamblu, acum 4-5 zile au prins p-aci un grup de 8-9 persoane ce savarseau infractiuni virtuale, si erau si buni… Pacat ca s-au turnat intre ei..dar trecem peste.
   Ei bine, asta a fost un pas important pentru mine, caci acum 2-3 ani eram parte din grupul respectiv, cu o implicare mai mica sau mai mare… si probabil daca continuam si numele meu figura pe acolo…
   Povestea de succes am realizat-o la momentul aflarii vestii…
   Nu vreau sa intru foarte mult in detalii, caci situatia e simpla.. AM ALES in loc de un mediu de viata nociv dar cu remuneratii banesti, piperat cu alcool si droguri…. un mediu in care pot creste, intr-un oras aglomerat, defapt cel mai aglomerat (Bucuresti). O alegere ce mi-a adus multe lucruri minunate.
   Pentru ca mai apoi am ales sa incerc voluntariatul… si asa a inceput experienta mea cu AIESEC. Iar cand “ei” erau luati cu forta din case, si dusi la parnaie. Eu eram pentru prima data-n viata mea un lider, si ma simteam cu adevarat unul…
   Eram coordonatorul de grupa pentru programul de exchange, adica eu student in anu 1, eram coordonatorul unor oameni foarte misto, dar care erau mai toti anul 3 sau chiar mai mari… Si eu zic ca m-am descurcat bine, caci la final mi-am impartasit deciziile luate (cei doi coordonatori decid in mare parte, cine se potriveste cu programul sau nu… insa pentru a ajunge in punctul asta treci de intreviu de grup, interviu individual.. urmeaza perioada de proba unde am fost coordonator, si in urma interviului final iei o decizie).
   Asta e povestea mea de succes, m-am simtit un lider, am fost un lider formal, mi-am facut o gramada de prieteni grozavi, imbratisez voluntariatul si ce-mi poate oferi el mie acum, ma lupt cu multe temeri ce le descopar, dar inca trebui sa mai fac 2-3 pasi foarte mari.
   Tot ceea ce conteaza acum e ca sunt fericit, si fara banii de cheltuiala si poate fara sucul care-l savuram candva, acum am trecut la ceaiuri si e mult mai bine, iar intr-un timp scurt o sa ma reapuc de sporturi… ca le simt lipsa.. Dar aia va fi o alta poveste de succes, un succes pentru mine.. un succes personal

9. 17/04/2009
   19:19:58

   Dan

   F.D.
   poi povestea mea e cam asa pur si simplu in vacanta am fost la munca.Am lucrat ca lucrator comercial si incredibil, din baiatul introvertit si care nu zicea mai nimic am devenit tipu amuzant care se distra tot timpu chiar si cand era munca serioasa. Faceam caterinca cu sefa mea si cu sefii de echipa, si cunosteam o gramada de fete, a fost incredibil nu imi venea sa cred. Ceva super tare a fost cand in sala de mese am deschi o discutie care ia adus pe toti cei prezenti acolo cu atentia spre mine. Nu imi venea sa cred nu stiam ce sa inamplat. Oh si ear o fata speciala care ma vizita tot timpu:) Totusi dupa ce am terminat munca si am incput scoala lucrurile au revenit la normal. bine nu chiar cu m erau inainte dar acum e mai diferit dar probabil pt ca colegii mei imi amintesc cum eram inainte si ma tin oarecum ancorat in trecut. Totusi ma straduiesc sa reusesc. Dupa ce voi termina scoala ma voi desparti de ei de tot si atunci voi fi liber sa fac CE VREAU:)

10. 17/04/2009
    18:07:08

    Oleg

    Salut! Ma numesc Oleg, dupa cum e scris si sunt din Chisinau, Moldova Basarabeana. Locul unde dupa cite se stie a fost imitarea unei lovituri de stat.

    Am 18 ani si simt ca succesul imi este din ce in ce mai aproape.
    Totul a inceput in luna februarie 2008. Eram intr-o stare de depresie nemaiintilnita cauzata de atitudinea mea fata de 2 coelgi de clasa, de la care am vrut sa invat ceva, fiind un tip de om diferit de ei,(ei sunt din aia cu gastile si betziile, cu fetele si umorul bine dezvoltat, iar eu respectiv sunt romantic de firea mea, dar care nu sunt timid ci visator, mereu energic, insa nu eram asa din lipsa de incredere si dorinta de a fi apreciat de cei din jur – dependet de parerile altora), iar baietzii respectiv ma credeau a fi genul de om inchis in gindurile si pasiunile sale interioare, o tendita enorma spre suprem si o viata deja aranjata sentimental (ei mi-ai prezis )
    A venit insa o zi in care ma deschisesem unui prieten si unui om pe care il cunosc de la 7 ani… Datorita discutiei am “reinviat”. A doua zi am venit alt om la scoala…. Dupa aia au inceput vremurile daca sa le spun bune… Nu voi detalia toate actiunile, pot insa spune ca undeva in mai am inceput sa vorbesc cu o persoana mai in virsta ca mine (eu aveam 17, el avea 19), pe care o cunosteam din copilarie, dar cu care nu am sansa sa am o relatie de prietenie. Ma inregistrasem pe un site de cunostinte pe internet (faces.md) unde am avut profil timp de aproape 9 luni. Pe net am inceput sa fac cunostinta cu mai multe persoane, inclusiv fete. IN luna iunie am avut o perioada foarte pozitiva, ma simteam puternic si increzator, eram liber si degazat, aveam autenticitae si eram sincer cu mine insumi, fapt care mi-a oferit posibilitatea de a avea o prietena, dar care s-a soldat cu un stop involuntar, de la nimic.
    IN aceeasi luna am inceput mai des sa vorbesc cu baiatul de 19 ani, in care am gasit multe lucruri asemanatoare cu ale mele si multe lucrui pe care voiam sa realizez mai inainte, ele deja le realizase. Asa a inceput discutia noastra si despre fete. De la el am aflat cite ceva (primii pasi), si tot el mi-a spus “daca vrei ca toate fetele sa fie ale tale, dute la facultatea de psihologie”, fapt care m-a motivat sa caut psihologie in internet. Astfel am inceput sa caut materiale privind psihologia in general, astfel am dat de un site cu multe referate la psihologie, de unde mi-am tiparit u duzina de vro 20 de referate, groase si subtiri, de toate… si pe toate le-am citit in iulie (prima jumatate). Apoi in iulie (luna mi-am dedicat-o practic psihologiei de inceput – referate de anul 3-4 la facultatea de psihologie ), dimineata ma trezeam, mincam, imi conectam PC-ul stateam juma de zi in net, apoi citeam, sub muzica… Asteptam cu nerabdare luna august (mai exact 28 iulie – 5 august), perioada in care trebuia sa plec la o tabara. Citind multe despre limbaj nonverbal, despre comunicare, despresie, incredere si multe alte teme de baza, am ajuns intimplator la site-ul artaseductiei.ro, unde am gasit multe lucrui noi, pe care le citeam ziulica intreaga (dar nu experimentam nimic ), si a ajuns timpul sa plec la tabara. Primele zile au fost dezastruoase (nu ma puteam integra in colectiv, sa vobesc cu lumea etc etc), dar de la a 3-a zi, s-au cam schimbat lucrurile. Iesind in evidenta inimplator in prima zi seara, am fost observat si analizat de mai multe persoane. IN a treia zi au aparut si fetele… Apoi a inceput perioada mea de cuceritor.. Am cucerit vreo 5 fete, doar cu felul meu de a fi, de a vobi, de a ma purta si de a actiona… (am uitat s amentionez ca am citi si multe materiale de pe Personalitatealfa.ro, si am privit multe filme inainte de a pleca la tabara, cu tematica personalitatii)… Apoi au inceput experimentele mele. Am inceput sa ma apropii de mai multe fete si sa fac cunostinta, astfel m-am ales cu o prietena
    Apoi am inceput a deveni posisiv, si ma temeam sa pierd fata… Aveam mari sanse sa am un sex cu dinsa, dar greselile mele prea au iesit la iveala, eram manipulat pe ascuns, fara ca sa-mi dau seama.. Si de fapt ma intilneam cu ea doar pentru a sti ca am prietena (nu avusesem prietena de 2 ani, in care am pierdut timpul fiind doar asa cum eram, si jucind fotbal, facind fetele proste si lumea prea dura).
    Ce vreau sa mentionez aici, e ca in vara 2008, am cucerit 3 fete, cu care m-am sarutat pasional, dintre care una am cucerit-o in 3 intilniri, la a 3-a ea fiindu-mi deja dedicata (dar asta sunt eu, nu din lecturi am facut asta, lecturile si psihologia m-au ajutat sa cunsoc toate aceste procese, pe care le aprofundez pe zi ce trece). Cu prietena din august, de la tabara m-am intilnit maximum o luna, timp in care din simple intilniri in parc si plimbari prin locuri alese am facut-o sa ma placa(fara pic de finante si cadouri sau orice altceva de genul asta – material, strict emotional am creat o conexiune puternica cu ea.. vorbesc deja cu notiuni ) Am experimentat cu ea capacitatile mele in sarut, atingeri, purtari, atitudine si am incercat de altfel sa o cuceresc cu persoana mea, nu cu altceva… (ceea ce si faceam de obicei ).. dar au ajuns timpuri cind deja “fugeam dupa ea” … imi amintesc cu ris perioadele in care ma trezeam cu gindul la ea, ma chinuiam si o sunam in fiecare zi, ca sa o chem la intilnire… dar a trecut si am hotarit sa nu o sun… dupa o perioada de 3 saptamini am inteles ca …e gata nici ea nu m-a mai sunat.. astfel am ramas fara prieten, … un needy in mijlocul drumului… .. rid si ma bucur ca am trecut prin asta, altfel nu as fi inteles nimic din experienta asta. Atunci mi s-au distrus sentimentele pentru a doua oara.. fapt care m-a impins spre fumat, singur am hotarit sa fumez sa fiu altfel. A urmat o perioada de depresie de o saptamina, si intr-o zi am iesit din zone de comfort si am inceput sa intru pe la blocuri, la prietenii mei de cindva.. Astfel mi-am rsstabilit relatiile, in timp de o luna.. AM ajunsa sa umblu l abetzii, sa fumez ca un nebun, sa am probleme cu politzia, sa am probleme cu alte gasti etc. Dar a fost interesant . Sunt multumit si pentru perioada asta.
    INtre timp din cind in cind mai discutam cu baiatul de 19 ani, care deja imi devenise un fel de mentor. Apoi el a implinit 20 de ani, si peste o saptamina am fost chemat la o discoteca, unde am fost foarte predictibil. Dupa mine se vedea ca nu sunt gata sa fac cunsotinta cu nimeni, ca nu sunt gata sa comunic sa fiu cu cineva, sa fiu de gashca.. stateam si fumatm, atita tot, si ma uitam la el cum invirtea fetele fiindu-mi ciuda pe mine din ce in ce mai mult. AM uitat sa mentionez ca acest baiat a fost ca mine, si ca la moment este un om foarte experimentat, daca e sa vb la tema, in seducite (dar nu numai).. Vazind ca nu ajung nicaieri, citind precum citeam si vara .. am scazut si la invatatura.. am inceput sa am crize de subapreciere, si doar din cind in cind ma simteam normal…. Am pierdut inca 2 fete in aceasta perioada… din lipsa de dedicatie si initiativa. IN decembrie, am inceput sa ma despart incetul cu incetul de gasha de la bloc, care nu ma ducea nicaieri (dar nu ceg faptul ca am luat ceva si de la ei).. Treptat am ajuns a avea doar 3 oameni cu care vb… din cei de la mine din bloc. Printre care si baiatul de 20 de ani (deja) … IN decembrie am avut ocazia de a mai pelca la un eveniment (Dance 4 LIfe 2008), la aceeasi discoteca unde am fost mai inainte cu baiatul de 20 de ani (il cheama Pavel).
    IN acea zi, ma simteam in largul meu, in apele mele. TOT localul era al meu, Fetele baietii, citiva amici etc etc.
    Am facut cunostinta cu 2 fete, dintre care cu una am avut o tentativa de a cere numarul, dar am fost refuzat si am cazu iarasi in depresie pe o seara (deja ).. 2009 a inceput foarte frumos! dupa miezul noptii am stat la balcon cu o domnissoara, si am vb, am baut sampanie si am mincat ciocolata neagra (din banii ei ). Eram fericit ca pot cuceri asa usor si asa repede, dar in acea seara nu am putu sa ma apropii de ea din lipsa de inceredere, Nici sa o sarut nici sa o ating mai altfel. Erau momente care daca as pune sa se repete pe o caseta a timpului, as fi putu schimba cursul actiunilor in avantajul meu…
    IN februarie a inceput o noua perioada de gindire… in aceasta perioada, insa cu toate ca m-am indepartat de lumea, am ajuns sa fiu mai feminin decit credeeam eu. Am dezvoltat in mine finetea linistea, tacerea si charisma unei domnisoare care are multi baieti .. Totusi. in perioada asta am invatat multe lucruri noi, de la Pavel, de la alti prieteni, care au apraut intre timp. de la varul meu (care este un om de afaceri de succes).. Acum 2 luni am inceput a citi, a ma interesa de lecturi, si dezvoltarea precisa a personalitati (care de fapt am inceput sa simt ca o dezvolt in luna noiembrie 2008).. am inceput astfel sa ma pot controla 100%, limbaj nonverbal, verbal, atitudine, si capacitatea de influenta asupra celorlalti… am inceput sa devin un adevarat lider. Putin mai am de lucrat la incredere si atitudine, ca si la schimbarea modului de a gindi… Pina acum am avut tentative de a avea prietena, dar inca nu am si sunt virgin (ceea ce ma scoate uneori din sarite)… INsa acum o luna am inceput sa citesc foarte mult, si cind am ocazia, daca am si dorinta si daca si aleg sa fac ceva, fac… Acum sunt un lider, (cel putin asa cred eu si nu ma intereseaza parerile celorlalti), am constatat ca pot cuceri cu mult mai multe lucruri de cit in anul trecut, simtul umorului il vad in evolutie, si cred ca personalitatea mea este in devenire, ma vad deja om de succes si locurile oamenii fetele, circumstatele care cindva imi era straine si ma faceau sa ma subestimez, imi sunt locurile ideale unde ma pot purta natural si liber. Sincer sa-ti spun, Pera, foarte mult ma bucur ca am ales psihologia personalitatii, seductiei, si barbatului adevarat. AM ajuns deja sa fac propriile descoperiri, de care ma si folosesc cu succes, cind am nevoie. Sunt de altfel alt om. Acum fac cunostinta cu orice fata daca sunt in starea mea pozitiva, si nimic nu ma opreste, cit si atingeri, eu sperind de altfel sa ajung acest 2009 la o treapta si mai inalta decit sunt acum… Dar oricum, cred ca am evoluat CONSIDERABIL, si asta ma face sa ma simt din ce in ce mai viu si plin de viata si pasiune. Pavel este un prieten foarte bun de moment, invat multe de la el, dar nu ne vedem des. Ceea ce vreau acum, e sa atrag oamenii, situatiile si felul de a fi, pozitive, cit mai pozitive (dhiar daca si asa sunt deja pozitive ). Desigur vreau sa-mi pierd virginitatea si sa incep drumul meu in cuerirea si in seductia fetelor… Unul din scopuri (dar nu de baza). La baza am personalitatea si sincer sa-ti spun, ma vad deja realizat, ma simt pe drumul cel drept. INsa am momente in care nu am prieteni cu care sa ies, fete cu care sa ma fut, oameni cu care sa ma veseles, ceea ce ma face uneori a fi un lider introvertit, care nu vede nimic inafara de inainte, simtindu-se lipsit de toate astea (si posibil nemultumit).
    IN fine, istoria mea cuprinde mult mai multe detalii, despre care as prefera sa vorbesc, nu sa le scriu, in rest sunt mereu in devenire si am avut mult mai multe situatii in toata isotria asta, (si cu fetele), care ma fac sa ma simt un om destul de puternic pentru a face primii pasi si a gusta succesul cu viata mea.. In general iti multumesc pentru posibilitatea oferita de a scrie o istorie de succes, si de a ma documenta in fiecare saptamina cu ceva interesant si constructiv. ITi doresc numai bine, si numai lucruri pozitive, pentru a creste in sus… iar cele negative ti le doresc pentru a fi mereu mai puternic. Fie sa ajugi pina la urma la ceea ce iti doresti! Mersi din suflet!