Introdu e-mail-ul și te voi învăța, printr-un mini curs de 8 lecții, cum să îți descoperi vocația!
*Prin abonarea la newsletter îți exprimi acordul de a folosi datele tale pentru a putea comunica cu tine și accepți termenii și condițiile noastre. Informațiile tale nu vor fi niciodată distribuite unor terți.
articol
Pygmalion este mai important decât munca, norocul sau divinitatea

Ce m-a ajutat în viață cu adevărat?

Filmul The Secret?

Dumnezeu?

Astrele?

Maică-mea?

Prietenii?

Norocul chior?

Cu certitudine, câte puțin m-au ajutat toate de mai sus și poate multe alte lucruri pe care nu le cunosc.

Dar am să îți spun direct, cu mâna pe inimă, că e un lucru care m-a ajutat mai mult decât toate.

Încurajarea la momentul potrivit

Există foarte multă filozofie pe această temă, însă trăit pe pielea mea, pot să depun mărturie că un om pe această planetă l-a ajutat pe Pera, a sădit în inima lui o sămânţă (sau mai multe) şi care peste 10-15-20 de ani a prins viaţă şi a încolţit.

Trăim într-o lume care, deşi are potenţial al binelui, al luminii, al altruismului şi al iubirii, este încă un loc predominat de suferinţă, agresivitate, egoism şi lăcomie.

Evident, a doua listă vine la pachet cu sărăcia, bolile, suferinţele sufleteşti şi vieţi petrecute ca şi sclavi. Acestea din urmă sunt rezultatul atitudinii pe care o avem faţă de noi, față de oamenii din jur şi  de întreaga viaţă de pe pământ.

Să revenim însă la tine şi la mine.

Bunicii mei m-au crescut învăţându-mă să cânt la pian, să înțeleg 2 limbi străine şi să am o tonă de bun-simț.

De la 11 ani am plecat de la bunici ca să locuiesc cu mama într-un cartier mărginaş al Timişoarei.

Tata plecat de acasă, mama făcând naveta şi Pera pe străzi. Un Pera naiv şi inocent.

De la 11 ani am stat pe străzi până la 22. În acest timp, am ajuns de la victima băieţilor de cartier, proveniţi şi ei din familii dezbinate şi sărace, să devin unul din ei. Am învăţat să urăsc oamenii şi am jurat răzbunare.

Da, viaţa era o junglă.

Da, fiecare era pentru el, fiecare îşi vedea interesul. Chestiile astea că iubirea, bunătatea, ajutorarea aproapelui dau bine ca şi lozincă până când intervin banii sau nişte interese personale şi te-ai pișat pe toţi într-o clipă.

Fără scrupule. Ori tu, ori ei. Şi mai bine să plângă mă-sa decât mama.

În lumea mea de adolescent, am crescut învăţând că nimeni nu dă doi bani pe tine, că toţi vor să te folosească, că dacă ai ceva preţios îţi va fi luat instant aşa că ai face bine să te fereşti, că iubirea e o prostie și că important e să te alegi cu bucata cea mai mare de pradă în orice situaţie.

Evident, bunicii mei au sădit în mine nişte lucruri bune şi aveam momente de compasiune, dar îmi trecea repede în realitatea în care trăiam.

Aş fi ajuns foarte rău dacă nu aş fi avut ocazia să fac parte dintr-un alt anturaj.

În acel nou anturaj, erau oameni de alt soi, erau parcă altă specie. Oameni cu familii, oameni cu alte valori şi principii, oameni care munceau pentru banii pe care îi câştigau şi care dormeau noaptea mult mai liniştiţi decât cei care se gândesc permanent la ce pericole se mai întâmplă mâine, din ce situaţii trebuie să scape, de unde fac rost de 10 lei pentru a mânca mâine.

Bunicul meu era prieten de familie cu nişte oameni minunaţi şi băiatul lor, care avea o firmă ce se ocupă cu cărţi, mă lăsa să merg la firmă să mă joc pe calculator, pentru că nu aveam acasă.

Nu am avut calculator acasă până la 22 de ani.

Ei bine, viaţa mea era trăită în 2 lumi paralele.

Acasă cu băieţii de cartier şi la firma plină cu calculatoare, internet şi cărţi.

La firmă a ieșit la suprafață tot ce era bun în mine: eram de folos și util. Luam țigări și de mâncare la ora prânzului pentru toată lumea. Atârnam acolo de dimineața până seara când nu eram la școală. Erau multe cărți și a reînviat în mine spiritul curiozității și dorința de a descoperi și învăța.

Dar, mai mult decât anturajul şi un mediu care a scos la suprafaţă latura de fiinţă umană, mai mult decât cea de supravieţuire şi sălbăticie, a fost un gest făcut subtil, ca o adiere de primăvară.

Până în adolescenţă, întreaga lume şi viaţa mi-au arătat că nu sunt bun de nimic, că sunt parcă pedepsit de soartă pentru motive care îmi rămâneau necunoscute.

Sărac, părinţi despărţiţi, lupta pentru supravieţuire zilnică. Cu ce dracu' am greşit?

Omul acesta, desprins dintr-o altă lume, mă întreba senin: „când ai de gând să începi să construieşti firma ta multinaţională?”

Credeam că îşi bate joc de mine.

În alte zile îmi zicea: „vezi că atunci când o să fiu bătrân tu o să ai grijă de mine”…

… mă gândeam cum e posibil ca omul ăsta – proprietar de afacere care merge foarte bine, cu o tonă de prieteni cu statut social înalt, care are totul – îi zice unui prăpădit ca mine că eu o să am grijă de el.

Omul ăsta m-a poreclit „zmeul”.

Eu eram o râmă, un vierme ignorat și lipsit de valoare și el îmi zicea „ZMEUL”.

Într-o lume în care toţi mă tratau cu indiferenţă în cel mai bun caz, dispreţ de cele mai multe ori, acest om stătea de vorbă cu mine ca şi cu orice alt adult, ca şi cu orice partener de afaceri.

Cu respect, cu blândeţe, cu înţelegere. Îmi răspundea la întrebări, mă provoca şi permanent mă încuraja să pun mâna şi să trec la acţiune, chiar dacă greşesc. Singura lui cerinţă era să învăţ o lecţie din fiecare acţiune.

Eu eram în ochii lui un zmeu în devenire, el era în ochii mei un zeu.

Astfel a început o luptă interioară în mine. De ce omul ăsta vorbeşte aşa cum mine? Oare e posibil să pot face şi eu ceva în această viaţă? Oare e posibil să fiu iubit, respectat şi valorizat? Oare e posibil să îi pese cuiva de mine?

Ce s-a întâmplat atunci, şi abia acum după 20 de ani văd clar, e că acel om a făcut ceva simplu, aparent, dar poate cel mai puternic lucru pe care un om poate să îl facă pentru alt om.

M-a încurajat.

Mi-a spus că și eu pot când nimeni nu credea că pot, nici măcar eu.

Părinţii sau bunicii mei mă iubeau cu siguranţă. Dar niciunul nu a fost nici măcar pe aproape să poată sădi în mine ce a sădit acest om cu încurajările lui.

În familie am auzit doar că suntem săraci, că noi nu ne permitem ce îşi permit alţii, să îmi văd de lungul nasului, să nu mă întind mai mult decât mi-e plapuma, să îmi găsesc un job bun, să nu fac valuri, să fiu cuminte şi obedient, să trăiesc cu frică şi să nu am încredere nici în cămaşa de pe mine.

Doar că niciunul din membrii familiei mele nu a făcut ce a făcut acest om. Omul era un exemplu, avea rezultate şi trăia un stil de viaţă pe care îl admiram maxim.

Familia mea nu a primit cu generaţii în urmă o educaţie despre curaj şi nu a ştiut să mă înveţe mai mult nici pe mine.

Am fost salvat de un străin. Nu l-a costat nimic să îşi ia 5 minute pe săptămână să îmi acorde atenţie şi să îmi spună o vorbă bună. Nu a avut ce pierde.

Azi însă, s-ar putea să îi datorez faptul că Pera Novacovici este pe drumul evoluţiei sale şi nu prin puşcărie, mort, alcoolic sau un om pierdut şi lipsit de speranţă.

Nu există cadou mai mare pe care eu să îl fi primit în această viaţă şi nu cred că va mai fi unul decât acest sâmbure mic de încurajare.

Nu mi s-a spus ce să fac, nici cum să fac. Am descoperit singur.

Am descoperit cum să fac sex, cum să fac bani, cum să iubesc, cum să fiu fericit.

Şi toate astea, deşi au durat ani de zile fiecare, au fost partea uşoară.

Cheia, declanșatorul, au fost semințele de încurajare pe care le-am primit de la un străin.

De aceea, într-o zi, am simțit că misiunea mea în viață, aleasă de mine în mod conștient, este să fac la rândul meu același lucru pentru alții.

Eu aleg să cred în oameni atunci când nimeni, nici chiar ei, nu mai cred. Pentru că știu ce miracole se pot naște de aici.

„Nu ştim dinainte ce înfăptuiri sau nelegiuiri, ce destin, ce bine şi ce rău purtăm în noi şi abia toamna va arăta ce a zămislit primăvara şi abia seara va desluşi lucrarea dimineţii.

Personalitatea, realizare totală a deplinătăţii fiinţei noastre, e un ideal de neatins. Dar faptul că e de neatins nu impietează asupra unui ideal, căci idealurile sînt doar călăuze şi niciodată ţeluri.” - C. G. Jung

Nefericirea apare atunci când avem iluzia că ceilalţi ne vor salva, ne vor iubi, ne vor da. Cu alte cuvinte, când aşteptăm mult de la alţii şi puţin de la noi, avem reţeta nefericirii.

Când aveam 14 ani, nu aveam nicio referinţă. Oamenii mă tratau ca pe un mic gunoi neimportant şi eu îmi luam sentimentul de valoare privind la feedback-ul din jur.

Eu nu am crezut în mine şi ceea ce m-a salvat a fost că altcineva m-a privit altfel decât a făcut-o tot restul lumii. M-a privit ca pe un om cu potenţial de a face lucruri extraordinare în viaţă, deşi la suprafaţă nimic nu ar fi dat de înţeles ce se află în mine. De aceea au trebuit să treacă 20 de ani ca să văd că pot să fac tot ceea ce mi s-a spus că pot când aveam 14.

Așa cum ți-am spus în articolul trecut (poți să îl citești aici ) tot ce am făcut până acum în viață este datorită autoeducației.

Însă înainte de a depune efortul ca luni şi ani de zile să urmăresc un obiectiv, să visez şi să perseverez ştiind că voi ajunge la destinaţie, a fost nevoie de o încurajare, de la un om străin care nu îmi era dator cu absolut nimic.

Când aveam 14 ani, visam şi îmi imaginam cum ar arăta viaţa mea ideală. Până la vârsta de 31 de ani am depăşit în realizări tot ce am putut să îmi imaginez la 14.

Încurajări şi educaţie este ceea ce pe mine personal m-a ajutat să îmi depăşesc imaginaţia în realizări. Munca pe care eu am făcut-o şi pe care îi îndrum pe alţii să o facă este o muncă interioară, de valorificare a potenţialului.

De 10 ani de zile asta fac şi eu pentru cei din jurul meu, camarazii mei din toată ţara, bărbaţi şi femei. Mulţi oameni pe care nu îi cunosc personal, însă sunt convins că aşa cum pe mine m-a ajutat un om care nu era legat cu nimic de mine, la fel noi ceilalţi ne putem ajuta între noi chiar dacă nu suntem o familie legată de sânge.

Cel mai tânăr cititor al meu (despre care ştiu) are 9 ani.

Cel mai bătrân (despre care ştiu) are 96.

Suntem o mare familie şi anul acesta, în 2015, sărbătorim 10 ani de Personalitate alfa.

 

În final, nu uita să pui lumea ta interioară, mintea, emoțiile și sufletul pe primul loc. Fă munca interioară și nu te lăsa furat de mirajul aparențelor exterioare.

„Omul care nu posedă o viață interioară este sclavul a tot ceea ce îl încojoară.” - Henri Frederic Amiel

O educaţie completă despre ritmul firesc al evoluţiei, despre domeniile cărora trebuie să le acorzi atenţie de-a lungul întregii vieţi, găseşti în cărţile mele, aici: http://personalitatealfa.com/carti/.

Per aspera ad astra

Pera Novacovici

Distribuie acest articol pe reteaua ta preferata de socializare
articole similare
De ce m-ai făcut dacă n-ai bani?

  Pe la 15 ani asta o întrebam pe…

Citeste articolul
O prietenie de 14 ani și o competiție

  Sunt în competiție cu Zărnescu. De 14 ani.…

Citeste articolul
COMENTARII
Intră în discuție. Lasă mesajul tău mai rapid cu contul de social media.

Termeni și condiții