Am ras ca doarme cu carnatii sub perna dar si eu …

…am mancat placinta cu mere din gunoi

 Aveam 6-7 ani si mergeam cu bunicul meu la plimbare, intre ora 10 si 13 cand trebuia sa fim la pranzul pregatit de bunica. 

 Pe drum, bunicul intalnea zilnic 2-3 cunoscuti si dupa ce schimbau niste vorbe si mergeam mai departe, imi spunea ceva relevant despre oamenii pe care ii intalnisem. 

 Intr-o zi, ne-am intalnit cu un nenea de vreo 50 de ani, foarte gras. 

 Dupa ce omul a plecat in drumul lui, bunicul mi-a zis ca omul era tare necajit din cauza dramei fiului sau. 

 Fiul avea 150 de kilograme deja la 25 de ani si o poveste care insuma dimensiunea problemei ( fara nicio aluzie) era despre cum baiatul fura mancare si o ascundea ca sa o haleasca pe ascuns, de obicei noaptea cand restul dormeau si el putea sa mestece dupa placul inimii ( care nu stia saraca ce e ala colesterol dar avea sa afle in curand).

 Apogeul crizei a fost atins cand l-au prins cu carnatii sub perna. Atunci au stiut ca trebuie facut ceva si acum se cautau solutii. 

 Copil fiind, mi se parea amuzanta imaginea. 

 Ma puneam in locul lui. Toti dorm, tu cu comoara sub perna, ridici perna, iei o muscatura de carnat, pui perna la loc si molfai linistit  in barlogul tau. 

 Asta e definitia fericirii pure. 

 Si cum fiecare pasare pe limba ei piere, daca am ras de el am ajuns si eu sa inteleg cum e treaba cu pofta asta nestapanita. 

 Eram in apogeul bataliei mele cu greutatea si credeam ca sportul, nutritia, antrenorul si vointa mea vor rezolva problema fara sa miros ca problema este mult mai profunda si ca nevoia compulsiva de a manca vine din alta parte. 

 Au la Kaufland si acum placintele lor cu mere, exact cum intri, pe dreapta. 

 Imi luam tot timpul doua. Una pentru acum si una pentru mai tarziu. 

 Dupa ce am mancat una, in ziua aia, dupa ce am iesit prost pe cantar si la masuratori, mi-am jurat ca din clipa asta totul se schimba. ( pentru a 87 -a oara in 2 ani) 

 Am ajuns acasa si mai era o placinta. Am luat-o si am aruncat-o la gunoi ca pe o mizerie calorica ce era. 

 Au trecut 3 ore. 

 Apoi 4. 

 Si gandurile mele au inceput sa mearga cu o frecventa tot mai mare spre placinta din cosul de gunoi. 

 Nu aveam nu stiu ce gunoaie toxice prin cos. Niste ambalaje, plastic, pungi. 

 Ce i se putea intampla placintei?

 Sigur nu mare lucru. 

 Si cand eram mic mancam morcovi scosi din pamant ce inca aveau țărână pe ei. 

 Am imunitate buna, si daca nu am, e o ocazie perfecta sa ma testez. 

 Ce mi se poate intampla?

 Toate astea se numesc rationalizari, adica minciuni sustinute de o logica indoielnica, dar convenabila.

 Adevarul era ca imi era o pofta turbata. 

 Dupa o lupta psihica ce a durat ore intregi, am pierdut batalia pentru ca nu poti sa tii scutul sus 24 din 24. 

 S-a consumat vointa pe ziua aia, a venit pofta, game over. 

 Am mancat placinta cu pofta, a fost foarte buna. 

 Si apoi viata a continuat normal si firesc, iar eu bagasem 500 de calorii inutile in mine. 

 Din nou. 

 Ca in toate zilele precedente, in diverse contexte, sub diverse pretexte. 

 Toate slabiciunile mele cumulate insa, nu pot inclina balanta in favoarea lor o calitate pe care o am. 

 PERSEVERENTA. 

 Imi doream sa slabesc. 

 Imi doream sa fiu energic, fit si fericit. 

 Imi doream sa fiu in controlul corpului meu, sa aleg constient ce bag in gura, sa imi placa mancarea dar sa fie una care chiar imi hraneste trupul, mintea si spiritul. Si sa imi placa la gust. 

 De fiecare data cand am gasit o cale sa rezolv o problema aparuta, de genul placinta, mintea mea si demonii mei interiori gaseau altceva. 

 Cand nu beam cola, beam suc de mere, litri intregi ce contineau tone de fructoza si tot ma ingrasam. 

 Cand nu era placinta cu mere, era kebab. 

 Cand nu aveam in casa prostii, comandam. 

 Cand ma abtineam ziua, ma trezeam sa merg la pișu noaptea si vizitam si frigiderul, cu vointa zero de a controla ceva asa somnambul cum eram. 

 Cand era weekend, era ”ultima zi de porceala”. 

 Cand era ziua de masuratori, era ”the first day of the rest of my life”. 

 Cand ieseam din club beat, ce distractie e aia fara sa manci ceva? Oricum e ora 5, un fel de micu dejun, hai la shaorma.

 Am fost invins ca un amator de fiecare data. 

 Si m-am ridicat odata in plus. 
 

 Lupul paznic la oi. 

 Problema nu e placinta. Sau KFC. Sau inghetata sau clatite. 

 Problema e cand toate lucrurile bune la gust se transforma in altceva decat hrana. 

 Intrebarea pe care mi-o pun azi nu mai este: de ce pofta, de ce dependenta, de ce mancarea?

 Intrebarea e de ce stresul, de ce durerea, de ce agitatia, de ce graba si panica si fricile?

 Mancarea e cea mai mare problema ca substanta pentru ca e cea mai ieftina si usor accesibila. 

 E o nevoia umana sa mananci si nu poti sa o elimini. De aici dificultatea. 

 E nevoie sa mananci, sa fii satul, dar pe deficit caloric mic astfel incat pe termen foarte lung, tu esti tot mai slab, fit, sanatos. 

 E nevoie sa iti placa mancarea dar sa nu fie buna doar in gura si otrava pentru corp. 

 E nevoie sa traiesti lucid, vigilent, deasupra demonilor care de abia asteapta sa te ia cu ei la petrecere si sa te puna sa platesti singur toata nota de plata. 

 Demonii astia, transa compulsiva in care intri si care iti ia mintile pentru 5 minute in care strici eforturile de 3 zile, sunt o forta mai mare decat tine. 

 Pe taica-miu l-au pus paznic la birt. Pazea noaptea cand era inchis ca sa aiba o ocupatie. Primea niste bani si mai dadea cu matura si aspiratorul. 

 Dupa 2 luni au facut inventar si era gaura de 3000 de ron la alcool. 

 Care este secretul ?

 Secretul e ca daca tratam problema asta cu mancatul ca pe o dependenta de substanta, vom reusi. 

 Vreau acum sa vorbesc cu partea din tine care are control, si impreuna, sa gasim solutii sa ne protejam de partea care pierde controlul. 

 Pofta asta este o putere careia nu poti sa-i rezisti. 

 Programul de 12 pasi de la alcoolicii anonimi este cel mai de succes program din lume care ajuta oamenii sa traiasca liberi de dependenta. Rata lui de succes este cea mai mare dintre toate programele anti-dependente si a fost copiat pentru orice dependenta de substanta sau comportament, cu mici adaugiri si personalizari specifice pentru fiecare substanta in parte. 

 Primul pas din cei 12 pasi, spune asa: 

 „Am admis ca eram neputinciosi in fata alcoolului – ca nu mai eram stapani pe viata noastra“

 Esecul vine atunci cand ne credem in aroganta noastra stapanii universului, in controlul a tot si a toate. 

 Uite ca nu suntem. 

 Suntem niste fiinte minunate dar care pentru a fi intregi trebuie sa isi accepte si intunericul, nu doar lumina. 

 Pana la urma, toate incercarile astea vin sa ne invete smerenia. 

 A fost foarte greu sa recunosc ca exista o forta mai mare decat mine, care face ce vrea cu mine. Desi alcoolul nu avea nicio putere asupra mea, alcool care i-a consumat intreaga viata tatalui meu, maioneza, cartofii prajiti si placintele aveau putere absoluta in cazul meu. 

 Aceasi Marie cu alta palarie. 

 Ca sa inteleg un pic situatia in care ma aflam, am cautat in mitologie. 

 Marinarii greci se legau de catarg si isi puneau dopuri in urechi ca sa nu fie sedusi de cantecul sirenelor care ii faceau sa se arunce in apa spre propria lor moarte. 

 Stiau ca nu au putere singuri in acele momente, insa cand au avut putere si discernament, au gasit solutii si si-au depasit conditia. 

In filmul ”Omul lup”, Anthony Hopkins stie ca atunci cand e luna plina, se transforma in varcolac si ucide, ranindu-i pe cei dragi, distrugand totul in cale pentru ca apoi sa se trezeasca uimit, speriat, plin de regrete. 

Astfel, partea din el care avea control si intelepciune a gasit solutii si il ruga pe asistentul lui credincios sa il lege in lanturi intr-o celula si sa ia cheia cu el astfel incat sa se protejeze pe sine si lumea de momentul cand nu mai avea niciun control. 

Punand cap la cap propriile mele lupte, cu toata psihologia pe care o stiam, intelegand neuro-biologia creierului nostru si cel mai important ce sunt dependentele si cum sa invingem in lupta asta grea, am inteles cum pot sa imi controlez poftele: 

Creandu-mi un sanctuar care sa ma protejeze de mine insumi in momentele cand voi pierde controlul. 

Sanctuarul asta se numeste Insula Alinarii si este un conglomerat de peste 25 de solutii care te ajuta sa construiesti aceasta insula metaforica in mijlocul vietii tale. 
 
Asta e raspunsul la problema poftelor necontrolate. 

Si functioneaza. 

Amanunte si inscrerile se fac aici pana joi, la un pret de 3 ori mai mic decat costul normal al programului. Insa doar pana joi, pentru toti cei care au nevoie de ajutor si nu le e rusine sa il ceara: 
http://www.personalitatealfa.com/cursuri/controleazati-pofta-de-mancare

Despre ce vorbim maine?

Viata mea s-a schimbat cand am inceput sa cred in mine. 

Cand am inceput sa imi descopar si sa cred in valoarea mea personala, totul s-a schimbat. 

 A trebuit sa simt ca sunt parte din ceva mai mare. Ca si eu contez, ca sunt din acelasi aluat ca tot ce e viu, frumos si valoros in Univers. 

Slabitul e floare la ureche cand te respecti cu adevarat pe tine, cand crezi in tine. 

Insa esecurile repetate afecteaza stima de sine si imaginea omului despre sine. Ajungand sa aiba o parere proasta despre sine, renunta la lupta si nu se mai ridica inca odata. 

Si atunci de abia omul este cu adevarat invins. 

Nu insa noi. 

Comunitatea noastra poarta numele de ”Personalitate alfa” din acest simplu motiv. 

Ne vom ridica din nou si din nou, pana cand adversarul, indiferent cine ar fi, nu mai poate si noi singuri revendicam dreptul asupra vietii noastre, ca si in poezia lnvictus: 

Nu mai contează cât de aspru-i drumul,
Ce liste cu pedepse vin mereu,
Eu, azi, al sorţii mele sunt stăpânul-
Sunt căpitanul sufletului meu.

Per aspera ad astra
Pera Novacovici