Virusul care a cuprins echipa Alfa si omul responsabil

Vreau sa il tii minte pe baiatul asta:

Il cheama Bogdan Umanschi si ne stiam din vedere de cativa ani.

La sfarsitul anului 2016 am ajuns sa il cunosc mai bine, cunoscandu-l la o zi de nastere unde am inceput sa povestim si am intrat amandoi intr-o stare de flux cum se intampla atunci cand doi oameni cu valori asemanatoare realizeaza ca ”s-au gasit”.

Bogdan este printre altele antrenor de fitness insa asta e doar varful iceberg-ului si ceea ce se vede.

Dincolo de ce se vede, Bogdan este un aventurier, un om cu o vocatie si o misiune: sa relege omul si natura.

Cand Bogdan vorbeste de aventuri, natura si provocari fizice, ai in fata ta definitia perfecta a omului cu vocatie.

Un entuziasm si o energie inconfundabila cuprind tot spatiul si esti dus rapid cu ajutorul mintii si al imaginatiei oriunde vrea Bogdan sa te duca.

Mai mult, are o rezistenta fizica peste medie si ataca provocari mari insa ii trage si pe cei mai "normali", asa ca mine, dupa el. Asta inseamna ca oriunde vei merge cu Bogdan, garantat vei fi pus sa iti depasesti conditia. 

Dupa acea prima intalnire la o zi de nastere, am primit pe facebook de la Bogdan un mesaj care mi-a spus ca e foarte intim pentru el. Dupa ce l-am citit, i-am spus ca oricat e de intim, trebuie sa il impartasesc cu lumea pentru ca e genial.

Iti dau mesajul inainte sa trecem mai departe pentru ca este relevant si ne ajuta sa intelegem cam ce fel de om e Bogdan care a scris acest mesaj dupa ce a ajuns la tabara de baza, la 5400 de metri,  de unde se urca pe Everest.

”Pentru ca nu imi place ideea de a imi expune gandurile intime pe facebook am ales sa trimit catorva prieteni esenta trairilor mele in Himalaya. Tu esti unul din acei prieteni si te rog sa tii pentru tine gandurile mele.

Pe la 3000 de metri ma simteam foarte puternic stiind ca am ajuns acolo si pentru ca inca un vis devenea realitate. Am urcat pana la 4000 si mai apoi pana la 5000 fara probleme, cateodata alergand in fata celorlalti. Lipsa de oxigen si presiunea datorata altitudinii nu existau pentru mine. Pentru ceilalti erau probleme reale. Pe la 5000 ma gandeam cu mandrie ca sunt un mutanat si imi venea in cap motto-ul de la PLV (firma de suplimente nutritive)

<<Mutant. Living humanity behind.>>

La 5200 a inceput ultima parte a urcarii…spre Kala Pathar. A inceput sa imi fie greu si sa simt lipsa oxigenului. Un prieten a ramas la cabana de la 5200, altul a mers pana la 5300. Trageam de celalalt sa urce, sa ajungem amandoi. La un moment dat l-am lasat sa meraga inainte pentru a-l putea vedea. Lipsa oxigenului m-a facut sa pierd notiunea timpului…

Mergeam tinand capul aplecat..la un moment dat am ridicat privirea spre dreapta si am zarit Everestul… si atunci am realizat ceea ce stiam doar la nivel conceptual..

Acel munte va fi acolo mult  mult, mult dupa ce praful si pulberea se va alege de neamul meu si de specia noastra. Am realizat ca nu este nimic, dar nimic eroic in ce fac eu pentru ca ce las eu acolo sunt doar niste urme de bocanc, urme pe care vantul le va fi sters imediat in urma mea.

M-am simtit furnica, smerit – nu umilit- si am inteles ca omul nu va cuceri niciodata niciun munte. Va urca pe el si va cobori..atat.

In cel mai bun caz va cobori si in el, in sufletul lui (al omului). Nu este despre faptul ca am urcat pe munte si am pus poze – ele tin de vanitatea mea. A fost despre faptul ca am realizat cu toata fiinta mea ca nu sunt decat un om, un trecator, nimic mai mult.  Aceste trairi au schimbat totul si nimic in acelasi timp.

Smerenia este unul dintre cele mai importante elemente ale unei vieti spirituale implinite.

Smerenia este un element vital, fara sa fie deloc umilinta.

Paradoxul omului –  este totul si nimic in acelasi timp; daca omul invata sa traiasca pe muchia acestui paradox, este pe calea implinirii.

Totul – pentru ca in noi sunt setate toate ingredientele divine – iubire, bunatate, compasiune, altruism si prin asta….maretie,

Nimic – pentru ca atunci cand vezi Everestul – te simti urma de bocanc – praf in vant, graunte in infinit. Sa poti pune la un loc smerenia si totodata maretia acestor ingrediente poate insemna echilibrul unei vieti implinite, totale.”

Dupa aceasta intalnire minunata, am continuat sa ne vedem si salutam sporadic, sa ne mai trimitem cate o recomandare de carte pe facebook prin mesaje pana in primavara anului 2017.

Legatura dintre noi a fost creata, insa inca nu era un teren comun pentru actiune.

In saptamana dinainte de Paste, mi-a scris Bogdan:

Plantarea microbului

Eram intr-o perioada in care chiar aveam nevoie de CEVA, nu stiam nici eu ce. Stiam ca am nevoie de ceva diferit, de o incercare, de o provocare, de un moment in care sa raman cu mine, sa imi provoc limitele, sa imi pun marile intrebari ale vietii si invitatia asta a picat ca o manusa.

Zis si facut.

Pentru ca fac sala, merg cu bicicleta prin oras, alerg de 3-4 ori pe saptamana, joc fotbal odata pe saptamana si imi plac drumetiile si mersul pe jos, am considerat ca daca am zile in care fac 15-20 de km prin oras si sa ma simt super bine, 60 de km inseamna de 3 ori mai mult.

Fiind pe timp de noapte, s-ar putea ca lipsa de somn sa se simta, insa avea sa fie o provocare interesanta si light.

M-am inselat amarnic.

Bogdan ne-a avertizat: vedeti ca primi 20-30 de km o sa fie parfum. Apoi, de pe la ora 2 dimineata spre 5, o sa trecem cateva ore doar prin intuneric, nu o sa fie masini, oameni, doar pustiu si o sa fim obositi. Atunci o sa fie greu.

Neavand experienta si fiind entuziasmat, nu l-am bagat in seama pe Bogdan.

Primi 20 de kilometri i-am petrecut povestind, razand si mergand in ritm alert. Era o placere sa ai asa o companie placuta si sa te plimbi .

La jumatatea drumului, ne-am oprit sa mancam si sa ne odihnim 15 minute intr-un parc dintr-un sat.

Cand m-am ridicat din nou, m-am blocat.

Piciorul meu stang s-a incapatanat sa nu mai functioneze. Probabil nu simtisem nimic pentru ca eram incalzit si mergem in continuu, dar dupa 15 minut de repaus, aveam glezna umflata si nu mai putea sa calc pe piciorul stang fara sa schiopatez puternic si sa simt o durere pana in creier la fiecare pas.

Intr-o clipa, tot entuziasmul si cheful de povesti s-au scurs din mine.

Nu eram singurul cu probleme din trupa.

Unul din baieti a inteles gresit ce i-a spus Bogdan si si-a luat si lenjerie intima termica si pantaloni lungi termici si si-a fiert bijuteriile din zona intima ( si-a fript coaiele) :))

La jumatatea drumului, cam toti in afara de Bogdan eram raniti.

Eu ma gandeam cum sa renunt fara sa ma fac de cacao si sa nu par un fraier in ochii baietilor. Nu mai putea sa continui 30 de km intr-un picior. Ma gandeam sa le zic sa ma lase sa dorm pe o banca, pentru ca eram si obosit si sa ma ia dimineata la intoarcere cu masina.

Mi-am tinut insa gura, m-am uns cu o crema de la Bogdan, mi-am pus castile in urechi cu muzica si am pornit din nou, schiopatand la fiecare pas.

Aveam sa aflu la sfarsitul calatoriei ca ceilalti 5 colegi ai mei au votat deja ca voi fi primul care renunta la ce fata aveam dupa ce mi-am dat seama ca sunt cu un picior defect.

Dupa 15 minute de mers, glezna s-a incalzit din nou si am realizat ca daca continiu sa merg, durerea este suportabila desi schiopatatul era evident.

Am stiut ca daca e sa termin traseul, nu mai pot sa ma opresc mai mult de 1-2 minute maxim.

Si am mers.

Si am mers.

Am plecat si eu capul in pamant smerit si i-am dat inainte, prin noapte.

Timpul a inceput sa se dilate. Aveam impresia ca au trecut 30 de minute de mers si cand ma uitam pe ceas, aveam doar 300 de metri parcursi.

Dura o eternitate sa se adune un kilometru si mai erau 15.

Mi-am propus sa numar kilometri din 5 in 5, sa imi propun obiective mici fara sa ma mai gandesc la total si sa ma felicit la fiecare borna atinsa.

Au mai ramas 9 km.

Un baiat cu masina a oprit sa ma intrebe daca vreau sa ma ia. In mintea mea, sa ma opresc acum nu mai era o optiune.

Si in genunchi daca trebuie am sa ma taresc. De multe ori in viata m-am inecat ca tiganul la mal. M-am oprit din a duce lucrurile la bun sfarsit dupa ce le incepeam cu entuziasm.

Dar nu si azi!!!

Bornele kilometrice de pe marginea drumului aratau 8, 7, 6, 5.

Soarele era deja pe cer.

4, 3, 2, 1….

Fiecare kilometru era mai lung dar destinatia tot mai aproape.

Am ajuns la Radna!

Insa biserica era in oras, si mai era 2,6 km.

Am crezut ca innebunesc!

CINE DRACU A PUS BISERICA IN MIJLOCUL ORASULUI?

De ce nu e la margine ca sa pot sa ma opresc?  De ce bornele mi-au aratat 9,8,7,6 si cand am ajuns la zero, eu mai am de mers o eternitate de 2,6 km?

Toate astea era ganduri reale dupa 14 ore de mers pe jos.

Dar nu mai era loc de intoarcere.

Injurand, am inaintat.

Cand am ajuns, in sfarsit, Bogdan ne astepta acolo.

”Trebuie sa urcam scarile ca sa fie misiunea completa”, ne-a informat el impasibil.  

Pe bune?

Am urcat si scarile. Mai e ceva ce trebuie sa facem?

Nu mai trebuie. Stam un pic pe banca, apoi plecam.

Stii cum am plecat de acolo?

Ne-am intors cu masina si cand am ajuns acasa am cazut in pat si nu am putut sa mai ma misc. Am avut noroc cu Oxana care a avut grija de mine, inclusiv cu un masaj la picioarele mele facut praf.

Am zis ca eu nu mai fac asa ceva in viata mea, pentru ce sa te supui la asa un chin cand e atat de bine si comod la calculator.

…..

Pana a doua zi.

Inca schiopatam fizic, dar spiritual, eram intr-un alt loc, un loc in care nu am fost de mult timp.

Era o chemare noua in mine, ca un microb, ca un virus, care nu mai putea fi tinut sub control.

I-am scris lui Bogdan. 

Microbul era plantat.

Fiind si incurajat de antrenorul meu, Sorin Fritea, care mi-a spus ca ar fi foarte folositor sa incerc diverse provocari cum ar fi in triatlon, m-am decis sa incerc.

Si cand trimiti un mesaj universului, el iti raspunde.

Dupa Radna, Bogdan si-a dovedit abilitatile antrenandu-l pe colegul meu Iustin Negru pentru un iron man.

Iron man inseamna 3,8 km de inot, 180 de km cu bicicleta si 42 de km alergat.

Dupa 3 luni de antrenament, Iustin, la 23 de ani si primul lui triatlon, a terminat Iron man-ul.

La 2 luni distanta, impreuna cu prietenul meu Stefan Mandachi, am participat la primul nostru triatlon sprint ( 1/8 din distanta ion man) si ne dorim sa mergem la urmatorul grad de dificultate.

La 3 zile dupa triatlon, am plecat cu Stefan pe Kilimanjaro, cel mai inalt varf de pe continentul african la 5895.

In echia Alfa tot timpul natura a fost foarte importanta si toate alfacampurile noastre s-au desfarsurat in natura.

Pana acum insa, am fost amatori.

Ce urmeaza, este o provocare demna pentru comunitatea Alfa in noua era.

O combinare intre psihologie, natura, vindecare, dezvoltare si recuperarea puterii interioare.

Ne vom depasi conditia, ne vom antrena, sustine si provoca unii pe altii cum nu am facut o niciodata pana acum.

In partea a doua a acestei povesti, acum ca ai cunoscut cateva personaje, iti voi spune cum a fost experienta de pe Kilimanjaro. 

Inainte sa plec, mi se spune in continuu: "Pera, sa ne spui ce revelatii o sa ai pe Kilimanjaro!"

Asta auzeam de la prieteni si ma enerva pentru ca era o presiune pe mine.

TREBUIA sa am revelatii.

TREBUIA sa merg in pelerinaj, sa il intalnesc pe Dumnezeu, sa gasesc leacul la cancer si sa pregatesc terenul pentru a doua intoarcere a lui IIsus. ( sau a treia?)

Imi propusesem sa merg pur si simplu la plimbare, sa ma bucur de ce vad si sa nu am nicio revelatie. 

Habar nu aveam ce ma asteapta…

Stai cu ochii pe email. 

P.S. Urmatorul articol e despre Kilimanjaro

P.S. 1 Pregatim un Alfacamp cu echipa Alfa si echipa lui Bogdan Umanschi. Vrem sa virusam comunitatea 🙂

 

Distribuie daca ti-a placut:

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on pinterest
Pinterest
Share on email
Email
Share on whatsapp
WhatsApp

Profită de resursele de dezvoltare personală pe care le-am pregătit timp de 10 ani!

ARTICOLE SIMILARE

6 răspunsuri

  1. Buna.Ceea ce scrii ma captiveaza si ma face sa rad in acelasi timp.
    Noi oamenii avem diferite haruri de la Dumnezeu.
    E clar ca unul dintre harurile tale e scrisul.
    Iti doresc sa aduci cat mai multa transformare si bucurie in jurul tau.
    Astept cu interes si zambetul pe buze si urmatoarele tale articole.
    Succes.

  2. Doamne … Pera … mi-au dat lacrimile când ai scris ,,Bornele kilometrice de pe marginea drumului aratau 8, 7, 6, 5.
    Soarele era deja pe cer.
    4, 3, 2, 1….,,
    Am avut pentru o fracțiune de secundă teama că voi citi că ai renunțat și am fost mândră de tine când am citit că ai continuat, atât că atunci m-a umflat plânsul de-a binelea, de bucurie că ai învins. Am citit înaintea acestui articol pe cel cu Kilimanjaro … Te respect și te stimez. Că suntem praf de nisip în Univers, precum cele din Clepsidră, am aflat și eu acum 11, ani dar într-un context nu tocmai fericit. Sunt momente când am emoții pe care nu mi le pot stăpâni, precum lacrimile din contextul de mai sus, emoții rezultate tocmai din înțelegerea și conștientizarea prafului de nisip …

Lasă un răspuns

PERA NOVACOVICI

Sunt psiholog și scriitor, dar expertiza mea cea mai importantă este că am învățat și experimentat tot ce mi s-a părut mai dificil.

Niciun obstacol nu a fost prea mare ca să-l încerc, și nu ar trebui să fie nici pentru tine.

SUNTEM DUSI PE UN DRUM GRESIT O VIATA INTREAGA

Dezvolta-ti personalitatea pentru a reusi in felul tau.

CATEGORII

Mulțumesc că te-ai abonat!

Verifică inboxul, te așteaptă primele materiale acolo.