Introdu e-mail-ul și te voi învăța, printr-un mini curs de 8 lecții, cum să îți descoperi vocația!
*Prin abonarea la newsletter îți exprimi acordul de a folosi datele tale pentru a putea comunica cu tine și accepți termenii și condițiile noastre. Informațiile tale nu vor fi niciodată distribuite unor terți.
articol
Cum devenim manipulatori ordinari încă de pe băncile școlii

Prima problema cu care ne confruntăm e autoritatea într-o clasă obişnuită.

De la grădiniță şi până la facultate, master, doctorat şi în multe medii chiar din afara sistemului de stat, există o autoritate care se presupune că ştie şi predă celor care nu ştiu.

Am trecut toţi prin asta.

Hai să ne imaginăm un scenariu. 

Într-o zi, ceea ce eu am nevoie la şcoală este să fiu întrebat ”cum te înţelegi cu mama ta?” iar eu aş fi avut nevoie să spun ”îi este greu, munceşte mult, e singură de când tata a plecat, e nervoasă şi strigă la mine şi nici eu nu o ajut prea mult”.

În schimb, în timp ce eu am această nevoie, începea ora şi mi se spuna: ”scoate o foaie de hârtie, scrie lucrare de control, numele în dreapta şi enumeră cele 5 chestii pe care trebuia să le memorezi pentru azi”.

Dar eu azi NU AM CHEF de lucrare de control. Nu am nevoie nici acum, şi nici când plec acasă de teoria asta pe care mă obligi acum să o rumeg. Nu am nevoie să mă evaluezi la cât de bine am memorat şi să îmi dai o notă care crezi tu că reflectă valoarea mea umană şi personală, care determină la ce şcoală voi continua studiile şi care mă obligă să mă raportez la alţi colegi doar în funcţie de acest criteriu al notelor.

Am nevoie de o îmbrăţişare acum.

Cineva ar putea spune că mai sus e o poveste imatură a unui copil răsfăţat.

Cineva ar putea spune că e treaba psihologului şcolii să se ocupe de asta.

Cineva ar putea spune că e normal şi firesc să trec prin asta la vârsta mea.

Iar eu aş vrea să îi răspund acelui cineva:

Cine eşti tu să ştii ce anume am eu nevoie? Şi când am nevoie? Cine decide ce am eu nevoie şi ce e mai bine pentru mine în viaţă?

Şi cine a oferit această autoritate?

Sigur nu eu.

De aici pornește marea problemă a sistemului: sistemul presupune că știe ce e bine pentru mine când de fapt nu știe nimic. 

Iar eu vreau să fac ce am nevoie şi ce simt că e potrivit pentru mine. Dacă vrei să mă ajuţi, vreau să fii aici pentru mine, ca și ființă umană și nu ca un număr, o statistică.

Dar asta nu se întâmplă la şcoală.

La şcoală nu vrem drama asta sufletească şi personală.

Sistemul vrea să scoată din cale absolut orice emoţie şi să trateze totul ca într-o fabrică.

Până la urmă, asta face un sistem să fie un sistem, nu?

Să zicem sărumâna că există un sistem educaţional chiar dacă el îşi tratează elevii ca puşcăriaşi, chiar dacă le spală creierul şi le extirpă sufletul şi umanitatea în favoarea cunoaşterii teoretice, chiar dacă programa trebuie respectată şi impusă deşi eu sunt beneficiarul, clientul şi eu ar trebui să decid ce vreau să învăţ.

Dacă nu ar fi sistemul, ce ar fi?

Vom explora în curând şi acest aspect însă acum hai să intrăm puţin în amănunt, şi să argumentăm ceea ce ar putea fi plângerile unui adolescent într-o zi proastă.

Memorarea, referatele şi lucrările de control îşi au utilitatea lor.

Problema e că ceea ce noi vrem să numim educaţie e format dacă nu în exclusivitate atunci în marea majoritate din aceste unelte atât de sărace în procesul educaţiei adevărate.

E suficient să ne uităm la originea cuvântului educaţie, care vine din latină şi înseamnă „educo - a dezvolta din interior” şi e suficient să îţi răspunzi la întrebarea:

De câtă educaţie adevărată ai avut parte la şcoală?

Predarea, ascultatul profesorului şi memorarea pot fi bune însă în sistemul educaţional actual, aşa cum observă foarte bine Parker Palmer ”prea mult din predat este autoritativ, prea mult din ascultat este lipsit de angajament şi prea mult din memorare este mecanică”.

Peste toate astea, felul în care se desfăşoară procesul distruge comunitatea în clasă şi încurajează competiţia între elevi pe baza ideei de ”cel mai deştept, harnic supravieţuieşte şi câştigă cel mai bun job, medalia, familia model, succesul”.

Şi cum poate fi doar un câştigător, ce facem cu pierzătorii?

Când pierzătorii îi dau în cap câştigătorului respectând acelaşi principiu al competiței, cum arată societatea noastră?

Arată exact aşa cum e acum.

În sala de clasa tradiţională, experienţa foarte bogată a elevului nu este aproape deloc valorizată. Creativitatea, talentele, iniţiativa, întrebările bune şi chiar contrazicerea profesorului, acest avocat al teoriei din manual, nu sunt văzute cu ochi buni.

Foarte mulţi profesori şi autorităţi deplâng o lipsă de respect a elevilor faţă de profesori şi sistem.

Însă profesorii oferă respect elevilor?

Respectul pentru elev porneşte prin a-i recunoaşte unicitatea, valoarea personală indiferent de note sau capacitate de memorare.

Respectul pentru elev porneşte din onorarea sufletului, a vieţii DIN elev care se manifestă din plin, prin explorarea adevăratelor lui nevoi, talente şi valori.

Respectul pentru elev începe prin a-l considera o fiinţă umană de valoare egală cu orice altă fiinţă umană, indiferent de vârstă, experienţă de viaţă, diferenţe de personalitate şi caracter, psihice, mentale şi spirituale care ne fac unici.

Adevăratul proces de educaţie începe doar în clipa în care profesorul şi elevul păşesc într-un spaţiu în care amândoi ştiu că valoarea lor ca fiinţe umane este egală şi interacţiunea dintre ei poate fi doar de un fel: relaţionarea sănătoasă.

"Crizele societăţii noastre se înmulţesc şi majoritatea oamenilor deplâng lipsa oamenilor înţelepţi, a liderilor altruişti sau a consilierilor de încredere. Este lipsit de logică să aşteptăm astfel de calităţi nobile în oameni care nu au făcut muncă interioară şi care nici măcar nu înţeleg înţelesul acestor cuvinte" - Parker Palmer

Din cauza competiţei în care copiii şi tinerii sunt angrenaţi, cu promisiunea fericirii viitoare depinzând de alergatul după realizări exterioare atârnând ca o piatră de gât, din cauza lipsei de comunitate şi coopererare în clase de elevi, din cauza neglijării lumii interioare şi a sufletului din elev, din cauza teoriei reci şi a memorării care reprezintă scopul suprem în sistemul educaţional, se naşte un monstru:

Omul care vede lumea formată doar din obiecte pentru a fi manipulate.

Pentru că lumea lui interioară nu a fost tratată cu respect şi pentru că a fost pus în competiţie pentru note cu ceilalţi colegi ai lui, ceea ce odată era un pui de fiinţă umană ce promitea, acum este un psihopat gata de orice pentru a aduce răzbunarea sa în lume și pentru a replica modelul de tratament pe care l-a primit in zeci de ani de îndobitocire sistematică.

Suntem trataţi ca obiecte de serie în şcoli, de la 5 la 25 de ani şi apoi ajungem să credem despre ceilalţi că sunt şi ei doar obiecte de manipulat.

E suficient să priveşti în jur ca să înţelegi oamenii azi, viaţa.

Oamenii vor să ”câştige” iubirea în loc să o trăiască, ca şi când iubirea ar fi o statuetă pe care o obţii şi apoi o ţii în vitrină.

Oamenii vor să câştige ”reputaţie”, ”bani” şi ”fericire”.

Când cei din jur manifestă voință proprie și iau decizii care nu sunt conforme cu așteptările și nevoile noastre, ne folosim de învinuire, șantaj emoțional, amenințări și violență pentru a supune toate obiectele neascultătoare din jur. Nu mai putem accepta umanitatea din alții, diferențele și liberul arbitru pentru ca le-am pierdut pe ale noastre.

În loc să fim participanţi şi co-creatori în lumea în care trăim, devenim nişte manipulatori ordinari.

Când eşti învăţat în cei mai importanţi ani ai vieţii tale că totul e departe, teoretic și lipsit de suflet, când nimeni nu se apropie de tine cu adevărat, când nu relaţionezi sănătos, profund şi autentic, este firesc să uiţi că ai o inimă, un suflet şi să vezi totul aşa cum crezi şi tu că eşti.

Robotizat şi mecanizat.

Nici elevii sau studenţii nu încurajează profesorii să fie mai deschişi, mai nonconformişti şi să îi pună la treabă, să îi facă să fie responsabili. Şi ei contribuie în acest sistem, preferând calea mai scurtă.

Dacă suntem sinceri, câţi dintre noi preferă să se schimbe pentru a privi lumea cu alţi ochi şi câţi preferă să aibă o armă sau unealtă de a-l manipula pe celălalt să fie altfel, pentru a ne servi nevoile?

E mai uşor şi comod să alegi calea uşoară însă preţul este imposibil de plătit: dezumanizarea noastră ca fiinţe şi distrugerea planetei.

Educaţia adevărată, dacă e să avem parte de ea şi de toate bogăţiile ei, vine la pachet cu transformarea noastră profundă, dureroasă uneori şi în permanentă mişcare.

Intrăm într-o eră în care ori elevii şi profesorii devin una, membri ai unei comunităţi în care există respect reciproc şi relaţionare sănătoasă, ori vom muri cu muzica şi potenţialul în noi, fără să fi ştiut vreodată cum se simte fericirea, împlinirea, iubirea şi succesul.

Aceast articol și cele care vor urma reprezintă manifestul schimbării după care sufletul nostru strigă cu disperare.

Aş vrea să mă ajuţi în acest proces răspunzând la o întrebare:

Care crezi că e primul pas pentru a face dintr-o clasă o comunitate, o familie şi ce ar trebui făcut pentru a aduce respectul reciproc între adulţi şi tineri?

Per aspera ad astra

Pera Novacovici

Distribuie acest articol pe reteaua ta preferata de socializare
COMENTARII
Intră în discuție. Lasă mesajul tău mai rapid cu contul de social media.

Termeni și condiții