Introdu e-mail-ul și te voi învăța, printr-un mini curs de 8 lecții, cum să îți descoperi vocația!
*Prin abonarea la newsletter îți exprimi acordul de a folosi datele tale pentru a putea comunica cu tine și accepți termenii și condițiile noastre. Informațiile tale nu vor fi niciodată distribuite unor terți.
articol
Dă-mi putere să-mi bat tatăl

Era sâmbătă dimineaţa.

În loc de ceasul deşteptător, eram trezit de cearta dintre mama şi tata din bucătărie. După ce era plecat toată săptămâna până vineri seara, tata venea acasă, de obicei beat, şi sâmbăta dimineaţa toate frustrările adunate din partea ambilor ieşeau la suprafaţă.

Eu aveam 8 ani. De data asta, lucrurile au escaladat şi erau mai grave decât de obicei.

Alarmat de sunetele care duceau cu gândul la o luptă fizică, am ieşit pe holul apartamentului nostru cu 2 camere din blocul comunist cu 4 etaje în care locuiam.

Tata îi ţinea încheieturile mamei strânse şi o izbise de perete în timp ce o înjura, iar mama încerca să se smucească din strânsoare însă nu avea destulă forţă.

Tata era, la 30 de ani, un bărbat în deplinătatea forţei fizice.

Prima reacţie la vederea acestei scene, a pornit în stomac, ca şi când o mână îmi strângea cu putere toate măruntaiele. Apoi, senzaţia a urcat rapid până în cap.

La 8 ani, eram cuprins de o furie turbată împotriva tatălui care o agresa pe mama.

Am sărit la el din lateral, trăgându-l de haine şi implorând: ”Tată, las-o în pace!”

Niciunul din ei nu şi-a întors privirea spre mine.

Simţeam mirosul de alcool şi ţigări din hainele tatălui, simţeam tensiunea în aer, ura din cuvintele lui, neputinţa mamei.

Am strâns cât de bine am putut buzunarul de la pantalonii tatălui, pentru că până acolo am ajuns cu mâinile şi am început să trag cât de tare am putut.

Uriaşul nici nu s-a clintit.

Am încercat să mă bag între ei, şi fără să se uite la mine, tata m-a luat cu o mână şi m-a azvârlit doi metri mai încolo. Furia mea s-a amestecat cu un sentiment de neputinţă de nedescris.

Sunt acolo, mă uit la mama cum e agresată fizic şi verbal, şi tot ce vreau e forţă fizică, nimic altceva. Nu există altă armă în acel moment pentru a o salva pe mama, decât forţa brută pe care eu, la 8 ani, nu o am.

În mintea mea, caut soluţii, secundele trec, mama e în suferinţă şi în pericol, tata e dezlănţuit parcă şi mai tare.

Ce pot să fac să o salvez pe mama?

Mă ridic din colţul în care sunt căzut şi mă duc spre tata cu ochii în lacrimi şi cad în genunchi, cu mâinile împreunate, rugându-l încă odată:

”Tată, te rog, las-o în pace!”

În acel moment, ca un val de ceaţă care se risipeşte, întreaga tensiune din aer dispare.

Parcă eliberat de un demon ce l-a posedat, tata se uită spre mine şi realizează penibilul situaţiei.

Fiul lui de 8 ani îl imploră în genunchi să o lase pe mama în pace. El, un animal turbat ce nu are nici o urmă de control, îşi agresează soţia, mama copilului lui.

Îşi ia o haină pe el şi iese pe uşă. Se duce la birt să bea şi să uite ce tocmai a făcut.

Mama stă pe scaun în bucătărie, plânge, şi mă ţine în braţe. Şi eu plâng cu ea.

Îmi doresc un singur lucru.

Să cresc mai repede şi să am destulă forţă să îl bat pe tata atunci când mai ridică mâna la mama. Vreau să îl lovesc cât de tare pot, din nou şi din nou, până când nu se mai mişcă şi până când eu nu mai pot de oboseală.

Îl urăsc pe tata.

După 25 de ani

Stau cu tata la o bere. Ne vedem odată sau de două ori pe săptămână, întotdeauna sâmbăta şi uneori în timpul săptămânii.

Îi duc câteva pachete de ţigări, bani şi mâncare.

Din cauza alcoolului, în ultimii ani tata nu a lucrat mai mult de câteva luni ca şi paznic în diverse locuri din care a fost dat afară de fiecare dată. Cartea lui de muncă are doar vreo 10 ani, de pe vremea când era tânăr.

Nu are pensie şi nu se poate întreţine pentru că nu are nicio altă sursă de venit.

Rolurile noastre s-au inversat. Eu sunt tata şi el e copilul.

Uneori mai povestim şi ne aducem aminte de anii de teroare la care ne-a supus pe mine şi pe mama. După ce mama a divorţat de el, când eu aveam 9 ani, era anul 1989 şi lumea se uita la tine ca la urs dacă divorţai. Nu se practica aşa ceva.

Mama a avut tăria de a divorţa, acesta fiind unul din lucrurile pentru care o admir.

Din acel moment, mama nu a vrut să mai îl primească în apartament pentru că venea beat şi pus pe scandal.

Tata ne-a terorizat 4-5 ani de zile, dormind pe băncile din faţa blocului, înjurând, urlând, spărgând uşa, urcând pe ţeava de gaz în balconul din bucătărie de la etajul 1 al apartamentului.

De câteva ori a venit poliţia şi jandarmeria şi odată în mod special, când a spart uşa de la apartament cu un topor, au venit 2 maşini de poliţie şi o dubă de jandarmi. L-au dus la spitalul de boli mintale pentru analize ca să nu îl aresteze. În câteva zile era înapoi.

Când îi aduceam aminte, spunea cu mândrie:

”Au venit mai mulţi jandarmi după mine decât puşcaşi marini după Bin Laden”

Când am împlinit 15 ani şi am început clasa a noua, a spus simplu şi lipsit de emoţie:

”Acum ai nevoie de linişte ca să înveţi şi să ajungi la facultate. Nu am să vă mai deranjez niciodată.”

Nu a mai venit să facă scandal niciodată din acea zi.

Anii au trecut, el a îmbătrânit şi au trecut 20 de ani de când a divorţat. Nici el şi nici mama nu s-au recăsătorit.

Acum, la 55 de ani, arată că la 65-70.

30 de ani de alcoolism îşi cer preţul cu dobândă şi nu e deloc mic.

Când am dobândit suficientă forţă fizică să îl pot bate pe tata, sau cel puţin să încerc, nu mai era cazul.

Viaţa îl lovise şi continua să îl lovească continuu. Era bolnav, slăbit fizic, înfrânt şi neadaptat la societate.

Depindea de mine pentru subzistenţă iar întâlnirile noastre erau ca între doi vechi prieteni.

Nu am încetat să îl urăsc până când am împlinit 30 de ani şi până când mi-am dat seama că toate slăbiciunile lui, le am şi eu.

El se refugia în alcool când erau lucruri pe care nu le putea rezolva, când povara era prea mare de dus şi pentru asta îl consideram un laș.

Asta până când mi-am dat seama că eu la stres, alegeam să fiu laș, la fel ca tata. Mă refugiam în mâncare, jocuri de noroc, jocuri pe calculator.

L-am judecat aspru şi l-am urât pentru agresivitatea lui împotriva mamei, pentru că distrugea şi spărgea atunci când pierdea controlul.

Asta până când într-un moment de furie, am luat telefonul iubitei şi l-am aruncat de la etajul 4, urmărind cu o uriaşă satisfacţie cum se loveşte de peretele unei case şi se sparge în bucăţi.

Eram doar o variantă mai fraieră a tatălui meu, o copie palidă care în momentele de tensiune recurgea la singurele strategii pe care le ştia şi pe care le văzuse de foarte timpuriu.

Refugiul în vicii, agresivitatea când nu obţii ce vrei, distrugerea şi autodistrugerea în lipsa unor strategii şi soluţii de viaţă care să rezolve adevăratele probleme, acestea le aveam şi eu în genele şi modelul meu parental.

Aproape întreaga mea viaţă am privit în afară şi am învinuit factorii externi pentru lipsurile şi nefericirea mea

Părinţii mei sunt săraci, de ce nu puteam să mă nasc într-o familie bogată şi să nu am nici o problemă financiară?

Nu am bani, de aceea nu pot să îmi fac prieteni şi nu mă iubesc fetele.

Alţi oameni sunt prefăcuţi, mincinoşi, trădători şi astfel ating succesul iar eu sunt naiv şi bun şi sensibil şi de aceea nu pot avea succes în societate.

Tatăl meu e alcoolic şi mă face de ruşine. Nu a adus mai nimic bun în viaţa mea şi acum trebuie să am eu grijă de el.

Mama nu câştigă destui bani şi e fraieră că rămâne la aceeaşi slujbă de învăţătoare, prost plătită. De ce nu se face mama antreprenor şi om de afaceri să îmi rezolve toate problemele financiare şi să trăim în prosperitate?

Cu acest gen de gânduri, umblam zi de zi pe străzi, şi acumulam frustrare şi furie pentru că nu aveam ce vedeam la alţii.

Iubire, statut social, bani, excursii, o viaţă bună.

În acea zi, când am realizat că nu sunt decât o variantă mai slabă a tatălui meu, am privit pentru prima oară într-un loc în care nu am ştiut să privesc.

În interiorul meu

A venit o zi când am fost lovit de o revelaţie extraordinară.

Nu tata era inamicul pe care îmi doream atât de tare să îl distrug. Mintea mea necoaptă de copil credea că tata e duşmanul.

Tata era prietenul meu, camaradul meu şi era bătrân şi înfrânt de un inamic adevărat, uriaş şi nevăzut care a terorizat familia mea generaţii întregi.

A fost ca şi când am luat un lift ce a început să coboare în adâncul sufletului meu. Pe măsură ce am coborât, am ajuns să descopăr că eu doar continuam să fiu copia palidă a părinţilor mei, în reacţii emoţionale, în comportamente, în gândire şi în rezultatele din viaţă.

Şi atunci, toate cuvintele înţelepte ”cunoaşte-te pe tine însuţi”, ”cucereşte-te pe tine”, ”cine se uită în exterior visează, cine se uită în interior, se trezeşte", au început să prindă sens.

Nu puteam să am rezultate mai bune în viaţă decât tatăl meu, dacă nu îmi depăşeam tatăl din MINE.

Eu eram genetic, psihic, sufleteşte, spiritual şi emoţional, o parte tata, o parte mama.

Dacă vreau să îi depăşesc în rezultate în viaţa reală, dacă vreau relaţii frumoase şi pline de iubire aşa cum ei nu au avut, dacă vreau banii pe care ei nu i-au avut, dacă vreau o stare emoţională de bine şi fericire aşa cum ei rareori aveau, atunci, prima oară, trebuie să mă uit la tatăl şi mama din mine, la tiparele pe care şi eu le urmez acum pentru că nu ştiu altă cale, nu am văzut alte strategii şi căi de a rezolva probleme.

Tata bea şi sparge de 30 de ani, mama munceşte ca un rob fără să simtă un progres semnificativ în calitatea vieţii ei.

Asta făceam şi eu. Doar că în loc să beau, mâncam, în loc să sparg lucruri, mă distrugeam pe mine. Am realizat că dacă am avut vreodată ură împotriva tatălui meu, aceeaşi ură o port şi pentru acea parte din mine care este tatăl meu.

Dacă am desconsiderat-o vreodată pe mama pentru alegerile ei, dacă am judecat-o, la fel fac şi cu partea din mine care este mama mea.

Adevăratul inamic, adevărata cauză a nefericirii mele, sursa tuturor suferinţelor trecute, prezente şi viitoare se află într-un singur loc.

Adânc în sufletul meu

Aşa că am lăsat liftul să coboare adânc în sufletul meu şi i-am depăşit pe mama şi pe tata.

Am ajuns pentru prima dată cu adevărat la MINE.

Şi pentru prima dată, cu adevărat, am ştiut că de abia acum începe viaţa mea, că de abia de acum îmi pot descoperi puterea personală.

Însă puterea personală nu stătea la dispoziţia mea, să o iau pur şi simplu. Trebuia să o merit. Trebuia să o câştig. Trebuia să mă lupt pentru ea.

Cu cine, poate te întrebi?

Cu balaurii, zmeii, demonii interiori.

Toate defectele mele, toate slăbiciunile, viciile, fricile erau acolo, pe acel teritoriu care era doar al meu.

Ca o grădină de care nu s-a ocupat nimeni, buruienile erau uriaşe şi nimic nu era frumos şi sănătos.

Era doar promisiunea unui teren fertil, care îngrijit, într-o zi s-ar putea să rodească.

Acum ştiam că tata nu a fost niciodată un om rău. Şi nici mama nu a făcut greşeli.

Amândoi au făcut ceea ce au ştiut ei mai bine, cu ce aveau la dispoziţie în acele momente. Şi ei îşi doreau ca orice alt om fericire, iubire şi linişte sufletească. Doar că nu au ştiut cum să le dobândească şi asta a hrănit latura lor întunecată şi a făcut-o să se manifeste.

Străbunicii lor le-au transmis defectele şi slăbiciunile bunicilor, bunicii părinţilor şi părinţii, mie.

Şi niciunul dintre ei nu a coborât în adâncul sufletului pentru a învinge acei demoni care cu fiecare generaţie creşteau mai mari şi mai puternici, hrănindu-se cu vieţile chinuite ale generaţiilor precedente.

Mie mi s-a dat o şansă extraordinară.

Eram urmărit de fantomele a generaţii întregi, defecte, vicii, tipare de comportament, frici, alcoolism, fugă de realitate, violenţă, distrugere şi autodistrugere.

Iar în braţele mele se afla misiunea cea mai grea. Și anume să mă ridic la luptă împotriva duşmanilor mei interiori.

Pentru a avea şanse în această luptă, era nevoie să încep să îmi iau puterea înapoi, puterea ce nu ştiu când, a fost uitată şi a rămas nefolosită.

Puterea de a zice NU.

Puterea de a mă răzgândi.

Puterea de a-mi asuma responsabilitatea.

Puterea asupra propriilor mele gânduri şi stări emoţionale.

Puterea acceptării.

Puterea de a fi eu însumi.

Puterea de a mă exprima.

Puterea de a-mi alege propria cale şi de a fi loial propriei mele legi.

Puterea vocaţiei.

Puterea încrederii în mine.

Puterea de a iubi.

Aveam un întreg arsenal şi eram pregătit pentru bătălia vieţii mele care avea să decidă dacă mă voi rupe de un cerc vicios ce dura de multe generaţii, dacă mă voi elibera de lanţurile în care toată familia mea a trăit suferind şi neştiind că există o întreagă lume neexplorată, cu pericole dar şi cu recompense uriaşe.

Lumea sufletului şi a minţii, lumea interioară.

“Pe câmpia sufletului stau un cavaler şi un dragon. Tu eşti cavalerul. Rezistenţa e dragonul, zmeul, demonul, balaurul. Singura interacţiune dintre cavaler şi dragon este lupta.

Dragonul este un inamic inteligent, activ şi răuvoitor care acţionează împotriva ta. Pasul 1 este să realizezi asta. Doar recunoaşterea acestui fapt îţi va câştiga jumătate de bătălie.

Luptă până la capăt ca şi când diavolul însuşi îţi respiră în ceafă şi te împunge în fund cu furca. Crede-mă, chiar o face." - Steven Pressfield

Tu când ţi-ai piedut puterea? Care sunt dragonii, zmeii şi balaurii tăi?

Pentru a te ajuta să-ți recuperezi puterea personală și pentru a înțelege mai bine acest proces am pentru tine cartea Personalitate Alfa - Descoperă comoara ascunsă din tine. Personalitatea alfa este omul care tinde permanent spre creştere şi evoluţie şi care mai devreme sau mai târziu are sănătate, bani, iubire şi vocaţie şi — mai presus de toate — un spirit de învingător.

Pera aspera ad astra

Pera Novacovici

Distribuie acest articol pe reteaua ta preferata de socializare
articole similare
O prietenie de 14 ani și o competiție

  Sunt în competiție cu Zărnescu. De 14 ani.…

Citeste articolul
Te lasi pe ultimul loc tot timpul. Mai poti?

Ai exact ZERO sanse sa-i multumesti pe toti, sa-i…

Citeste articolul
COMENTARII
Intră în discuție. Lasă mesajul tău mai rapid cu contul de social media.

Termeni și condiții