Nici mama mea nu mă înţelegea, ce m-aş fi putut aştepta de la restul?
În inima mea încolţise viziunea, vocaţia, mesajul, şi toate astea îmi doream să le transmit lumii. Se rupea un baraj al sufletului meu care acum avea mai mult decât putea să ţină în el şi tot conţinutul inimii mele se revărsa asupra lumii din jurul meu.
Eram foarte tânăr pentru un psiholog, la doar 24 de ani. Eram încă student. Nu aveam abilităţi foarte bine dezvoltate nici de psiholog, nici de scriitor, nici de vorbitor. Aspectul meu fizic, hainele de pe mine, felul meu neîngrijit de a fi, ar fi făcut pe aproape oricine să mă judece rapid ca fiind cantitate neglijabilă într-o societate ahtiată după succes material, imagine şi statut social.
În afară nu contam, însă înăuntru ardea focul.
Unul dintre motivele pentru care cred cu tărie în oameni este pentru că ştiu că ceea ce se vede în afară este aproape irelevant pentru orice fiinţă.
Da, este adevărat că atragem ceea ce suntem. Că banii pe care îi avem, oamenii cu care ne înconjurăm şi rezultatele noastre în viaţa exterioară sunt o reflectare a abilităţilor noastre şi a lumii noastre interioare.
Însă eu nu mai judec oamenii după ce sunt şi după ce au, ci după ce AR PUTEA FI.
Fiecare om este o ghindă care poate deveni un stejar dacă această ghindă este plantată pe un teren fertil şi este îngrijită suficient de mult ca să poată prinde rădăcini.
Eu am ales să cred în potenţial, să pun preţ, mai mult decât pe ceea ce este, pe ceea ce poate fi.
Era o zi când nici mama mea nu înţelegea, nu vedea şi nu credea în Pera din prezent. Evident că ea îmi dorea binele, însă credea că tot ceea ce fac eu mă duce pe un drum greşit.
"Du-te în armată ca să devii bărbat", îmi spunea ea, disperată că mă vede toată ziua la calculator, aparent pierzând timpul şi nefăcând nimic cu viaţa mea.
"Eşti un vagabond şi nu se va alege nimic de tine", repeta ea disperată de felul meu imatur şi rebel de a fi, ca un adolescent impulsiv şi instabil emoţional.
"Du-te la muncă, fii responsabil", îmi striga atunci când ajungea acasă după 12 ore de muncă, fiind nevoită să ne întreţină pe amândoi.
Şi îi dădeam şi atunci, şi acum perfectă dreptate.
Întreaga realitate exterioară este împotriva mea, dar în mine urlă viziunea. "Fă ceea ce ştii că trebuie să faci şi îţi vei atinge toate visurile." Pentru mine nu mai există alternative. Nu mai există job. Nu mai există compromisuri.
Există doar urmărirea cu fanatism a obiectivului, a vocaţiei. Există doar un mesaj care trebuie să ajungă la fiecare fiinţă care are nevoie de acest mesaj.
"Descoperă vocea din tine şi fă-o să fie singura autoritate din viaţa ta!"
Deşi va mai dura ani de zile până când mama mea să se liniştească pentru că a ajuns să îşi vadă fiul devenind psiholog, scriitor, antreprenor, cu familie şi aşezat la casa lui, în acești ani, mama a fost cea mai blândă.
Când am scris primele articole pe blogul Personalitate alfa şi ele au văzut lumina zilei, 6-7 mesaje de pe blog erau împotriva mea, a mesajului meu, pline de critică, înjurături şi chiar ură.
Iată câteva mesaje la articolele mele din 2005:
"Păreri personale, cifre, de parcă dragostea ţine cont de matematică………..Slăbuţ!"
"Când ai citit ultima oară o carte în româneşte? Cred că ar trebui să-ţi faci puţin timp şi să încerci."
"Ce vârstă ai? Te întreb pentru că mi se pare că articolul acesta nu e decât suma unor frustrări."
Mesaje ca cele de mai sus sunt cele foarte lejere. Mai existau şi genul acesta de mesaje:
"Băi neamule da găseşti mulţi proşti..or….. Zgaiteai mort… alfa…mancamiai pula cu brânză cu tot..de alfa ce eşti tu. Dacă eşti alfa hai să dau o dată cu tine de pământ …de nici țâța care ai supto de la măta nu oi cunoasteo!!! Alfa care eşti tu..de căcat,,,,??? Ce Personalitate Alfa eşti tu mă….hai că îţi dau adresa …hai la mine dsa te muşc de gât..să văd ce alfa eşti tu mă jigodie…"
Eram foarte afectat de toate aceste mesaje. Unele erau pline de ură gratuită, înjurături şi pline de agresivitate. Altele îmi subliniau în mod ironic sau agresiv greşelile şi slăbiciunile pe bună dreptate.
Scriam cu greşeli gramaticale, nu aveam o experienţă de viaţă vastă, nu aveam abilităţi de psiholog, eram şi eu plin de frustrări şi agresivitate.
Şi oamenii puteau vedea asta şi loveau acolo unde ştiau că va durea cel mai tare.
"De ce sunt oamenii atât de răi?", mă întrebam în nopţile în care rămâneam treaz, cu adrenalina curgând prin mine din cauza furiei declanşate de astfel de mesaje. Eu îmi doream să fac lumea un loc mai bun. Să transmit un mesaj în care încurajez oamenii să se elibereze din lanţurile mentale, emoţionale şi sociale. Îmi doream o lume de oameni curajoşi, frumoşi şi cu vocaţie, şi ce primeam în schimb?
Primeam picioare în gură, descurajări, ură.
Am fost un miel în gura lupilor. Fără abilităţi, speriat, timid, un simplu începător. Oamenii parcă nu înţeleg că atunci când eşti la început, încurajarea contează enorm.
Culmea, în ciuda tuturor acestor mesaje, nici măcar o dată nu mi-a trecut prin cap să mă opresc din ceea ce fac. Aveam o misiune şi ştiam de la început că nu va fi uşor. Cine sunt eu să vorbesc lumii? Sunt un nimeni şi ştiam că voi avea multă lume împotrivă.
De la necunoscuţi frustraţi şi până la colegi psihologi furioşi şi invidioşi pentru că mă zbat să mă ridic din cuşca în care restul îşi doreau să rămână în zona de confort, eram atacat.
Ceea ce am ştiut, însă, întotdeauna e că nimeni, dar NIMENI, nu va avea atâta ură încât să poată învinge iubirea mea pentru vocaţie, pentru mesajul meu, pentru meseria mea de psiholog.
Lasă-i să se lupte împotriva mea! Vor obosi pentru că ei nu sunt mânaţi de focul spiritului lor, ci doar de întunericul laturii întunecate a sufletului lor.
Iar întunericul nu poate învinge lumina.
Au trecut anii, iar eu am înregistrat primul mare succes profesional, în lumea reală, palpabil şi vizibil. Demonstraţia că eram pe drumul cel bun. Era vremea să culeg roadele perseverenţei mele de a trezi în oameni flacăra care ardea deja în mine.
În 2010 am vândut 1200 de cărţi Personalitate alfa în doar două luni de zile de la lansare, din care peste 800 doar în prima săptămână de la lansare.
Locuiam în apartamentul meu foarte dezordonat şi neîngrijit, acoperit de haine, hârtii, mizerii şi împachetam cărţi zi şi noapte, timp de o săptămână, împreună cu Sârbu, prietenul meu din copilărie. Nu puteam trimite mai mult de 200 de comenzi pe zi pentru că trebuia să împachetăm fiecare carte în hârtie şi să o lipim cu scotch, apoi să scoatem 2 formulare pentru fiecare carte şi să mergem la poştă unde era tot timpul coadă.
Norocul nostru e că aveam primul meu aparat de filmat și am surprins aceste imagini: https://db.tt/ARhf3Kz0
Acum, bătălia era dură, însă aveam de partea mea şi victorii şi dovezi ale faptului că sunt pe drumul cel bun. Unii oameni apreciau ceea ce făceam, iar alţii, în continuare, din motivele lor, mă atacau mai subtil sau mai direct.
Eu, însă, ştiam că voi continua să fac ceea ce fac pentru tot restul vieţii. Mă voi perfecţiona în fiecare zi, în fiecare lună şi în fiecare an.
Am învăţat să scriu mai corect gramatical. Am învăţat să vorbesc mai bine, să scriu mai bine. Am început să devin un psiholog puţin mai bun în fiecare zi. Îmi dezvoltam abilităţile, strângeam din dinţi la fiecare critică şi torceam ca un motan la fiecare cuvânt de încurajare din partea cititorilor mei, la fiecare "Mulţumesc, Pera".
Încă eram foarte stresat când eram criticat, luam lucrurile foarte personal şi ajunsesem să ignor 20 de mesaje frumoase şi să răspund agresiv unui singur atac pe care îl primeam. Acum, cel mai mare duşman al meu eram chiar eu.
Toate astea până când, într-o zi, după ce am crescut eu suficient de mult, când am ajuns să mă iubesc pe mine şi să mă împac cu mine, când am ajuns să mă eliberez de frustrările mele, de ura mea faţă de lume şi duşmani reali sau imaginari, am realizat că oamenii niciodată nu mă vor vedea cum sunt eu.
Ei mă vor vedea aşa cum sunt ei.
Iar dovezile au început să vină prin mesaje de genul acesta:
"A fost o perioadă când te veneram, Pera, apoi am început să citesc alte articole, bloguri şi ajunsesem să te judec la modul: uite mă, ce comercial şi axat pe bani e Pera ăsta, vinde oamenilor iluzii ca să facă o cârcă de bani. Apoi nu te-am mai citit :D.
De curând am început să te redescopăr şi observ o schimbare (ori în mine ori în tine) la modul cum abordezi articolele şi cum vezi lucrurile în general şi-mi place ceea ce văd. Mă regăsesc f mult în rolul celor care judecă (legat de tine mă refer) şi mă bucur că într-un fel am depăşit punctul în care te criticam şi judecam şi caut din nou să te descopăr şi văd ce pot învăţa de la tine. Și, până la urmă, să aflu cum vezi tu lumea şi viaţa :D. Foarte fain articolul, mulţumesc pentru el" – V.S.
"Hai să-ţi spun o poveste adevărată despre mine, mentalitatea mea din trecut şi Pera Novacovici care scrie de mult timp pentru comunitatea sa, Personalitate alfa. Acum 5-6 ani, când aflasem de Pera, am zis că este un hoţ. Aşa îl priveam şi nu îmi este ruşine să o recunosc. Credeam că vinde oamenilor tot felul de prostii, doar pentru beneficiul personal.
Ţin minte că intram pe site-ul lui, vedeam câţi fani are, câte share-uri are la articole şi îl invidiam. Îl invidiam atât de tare încât nu citeam articolele pe care le scria. Nu puteam să văd de propria mea prostie.
Apoi am început să tot citesc cărţi de dezvoltare personală, faţă de care mulţi au aceeaşi părere cum aveam eu despre Pera, cum că "vând tot felul de prostii şi că nu te învaţă nimic bine, ci doar vor să facă bani de pe urma ta." Citind şi tot citind, mi-am dat seama că ceva mă durea. Că de fapt, eu eram supărat pe acest om şi pe oamenii care făceau ce face el, doar pentru că în el se oglindea propria mea lene, nesimţire, prostie şi neputinţă.
Faptul că el făcea tot timpul workshop-uri, seminarii, scria cărţi, scria articole, era şi este un om important, mă făcea pe mine să mă simt mic, leneş şi supărat că nu făceam nimic. Apoi ceva s-a schimbat. Citind şi tot citind ce face, am realizat că ajută, însă îi ajută doar pe cei care se lasă ajutaţi, nu pe toţi leneşii care stau cu curul pe canapea (cum eram eu atunci) şi îl privesc cu invidie, privindu-şi de fapt propria lene şi neputinţă şi supărându-se de fapt pe sine.
Aşa că lecţia pe care eu am învăţat-o acum mult timp este următoarea:
Dacă o să judec un om, fără să îl citesc înainte, o să mă judec de fapt pe mine. Dacă o să-l critic pe cel care vrea să schimbe vieţi şi să facă o lume mai bună, ce fel de om mă face asta pe mine? Dacă tot timpul o să zic despre alţii că nu ajută şi că încearcă să păcălească, atunci oare când o să evoluez?
De fapt, eu şi toţi ceilalţi nu suntem aşa cum suntem noi, ci aşa cum eşti tu.
Te rog, permite-ţi să creşti şi realizează că toate lucrurile pe care le vezi în ceilalţi sunt de fapt în tine şi sub acestea se ascunde lenea, obiceiurile negative, dezamăgirile trecute şi neputinţa prezentă. Pentru a putea să creşti trebuie să laşi la uşă toate aceste concepte despre realitate care nu te ajută cu nimic.
Aşa cum şi eu am încetat să mai cred despre Pera ce credeam şi am început să îi apreciez şi respect munca, aşa şi tu poţi face asta chiar acum, nu trebuie decât să te decizi că puterea de a evolua sau a rămâne pe loc îţi aparţine. Ne vedem sus? Sau rămâi la acelaşi nivel? Noi te aşteptăm cât mai sus! Dă-ţi voie să creşti! " – Cristian Ştefan
Şi din ziua aceea am realizat că nu ai nicio putere asupra percepţiei pe care oamenii o au asupra ta. Când hoţul se întâlneşte cu sfântul, hoţul vede doar buzunarele. Deci, merită să faci cel mai mic efort să convingi pe cineva despre cine eşti şi ce intenţii ai? Când tu eşti împăcat cu tine însuţi, vocea celor din jur amuţeşte. Fiecare te va vedea conform treptei de evoluţie pe care se află şi singurul tău obiectiv ar trebui să fie să îţi faci treaba bine şi să nu risipeşti energie căutând aprobarea sau validarea celor din jur.
Azi văd mai multă iubire, bunătate și speranţă în cititorii mei şi în mesajele lor decât am văzut vreodată. Nu doar pentru că ei s-au fi schimbat, ci pentru că şi eu m-am schimbat.
De asemenea, vreau să ştii că în aceşti 10 ani de Personalitate alfa, drumul mai ales la început a fost foarte greu şi plin de obstacole. Când nici propria ta mamă nu înţelege ce vrei să faci şi ce e în inima ta, bătălia este cu adevărat dificilă, însă există şi vremea când toată munca ta va aduce roade pe care le vei culege.
Privind în urmă, îmi dau seama că toate încercările nu sunt decât un test ca să fii verificat.
Ai ceea ce trebuie ca să înduri totul, pentru a ieşi la celălalt capăt al tunelului învingător?
Una dintre primele abilităţi de care ai nevoie pentru a reuşi în ceea ce ţi-ai propus este să înveţi să primeşti critică, să ştii când poţi lua ceva bun din ea pentru a te îmbunătăţi ca persoană şi ca profesionist şi când oamenii scuipă doar veninul şi ura ce le aparţine. Refuzând să primeşti acest "cadou", ura le va rămâne lor pentru că este responsabilitatea lor să o gestioneze şi să se cureţe de ea.
Acum eşti cu un pas mai aproape de a înţelege cu adevărat motto-ul comunităţii alfa, per aspera ad astra – printre greutăţi spre stele.
Aş vrea să îmi spui într-un reply dacă eşti sau ai fost în situaţia de a avea adversari, oameni care nu te înţeleg şi nu ştiu sau nu vor să te sprijine în ceea ce vrei tu să faci.
Am citit sute de e-mailuri de la episodul precedent şi am descoperit sute de poveşti frumoase despre călătoria noastră împreună de până acum. Îți mulțumesc din tot sufletul și vreau să știi că am căpătat o admirație specială față de cei care mi-ați scris. Îmi doresc să ştiu cât mai mult despre membrii comunității alfa, așa că te încurajez să îmi scrii un reply.
Per aspera ad astra
Pera Novacovici
7 răspunsuri
Ceau Pera. Te felicit pentru articol si pentru cei 10 ani de persverenta si indurare a greutatilor. Te citesc de la inceput, si ti-am facut numele cunoscut in cartier, imprumutand prietenilor cartile tale, pe care le-am cumparat. (sper sa nu te superi) Nu e usor sa te indrepti spre stele, nu e usor sa fi cine esti. Ma regasesc in multe alineate din acest articol. In mod special pentru ca si eu voi publica prima mea carte care este o colectie de poezii si eseuri filozofice si teologice adunate si scrise in timpul facultatii. Din partea scriitorilor de poezie profesionisti, a criticilor literari de profesie, am primit feedback si pareri de toate felurile inclusiv „Fii mai original si tu. Schimba-ti stilul asta invechit.” Le-am ascultat, si le-am notat, dar din toata inima iti spun ca multe dintre aceste pareri si recomandari desi se spunea ca sunt spre binele meu, nu simteam ca asta era adevarat, dupa modul, atitudinea, tonul, gesturile, chiar si dupa privirea celui care imi spunea, prin faptul ca nu ma privea in ochi si privea tot timpul in pamant. Sunt un adult, si accept critica, corecturile, sfaturile care sa ma ajute sa ma imbunatatesc, dar trebuie sa fac ceva, sfatul principal in societatea noastra este: nu te grabi, nu forta lucrurile, mai asteapta si poate gresesc, poate nu, dar oamenii vor sa debuteze cu perfectiune. Primii pasi, nu sunt perfecti, dar asta nu inseamna ca nu trebuie facuti si ca nu mai facem nici un pas pana nu il facem perfect. M-as bucura mult sa vad cum e programul „Impulsul pentru vocatia ta” pentru ca in acest moment descoperirea vocatiei si intelegerea misiunii mele personale este cea mai mare framantare a mea. Si cred ca un om care are un „De ce?” poate sa depaseasca orice.
Eu sunt la inceputul calatoriei spre stele,sunt mai noua in comunitatea alfa si ma ajuta foarte mult ceea ce faci tu Pera.Pentru mine care m-am trezit la un moment dat ca nu stiu catre ce ma indrept in viata mea si daca ceea ca am facut totii ani de pana acum era ceea ce imi doream imi este de mare ajutor ceea ce scrii si impartasesti din experienta ta si din ceea ce ai invatat. Multumesc pentru ca existi si pentru ca vrei ca si eu si ceilalti care te citim sa ajungem sa ne fie bine in viata. Succes in continuare in calatoria spre stele, sa ajungi acolo unde ti-ai propus !
Îmi place felul tău de a povesti prin câte ai trecut. Astăzi mă gândesc că este, printre rândurile tale, un mesaj special pentru mine, o simplă cititoare: ÎNCURAJAREA! Mulțumesc! Pe calea spre vocația mea.. încă.. am obosit un pic, este un drum uneori poticnit, alte ori chiar ironic, dar.. cu răbdare ( nu este punctul meu forte încă :)) )! Spor în toate, sănătate și numai bine! Adina 🙂
Bravo Pera țin o tot așa, ești din ce in ce mai bun
Mulțumesc Pera … M-ai ajutat foarte mult…inainte sa-ti citesc articolele aveam o stare foarte negativa …eram foarte pesimist însă după, cu ajutorul tau am reusit sa înving acea stare si sa fiu ceea ce sunt astăzi…Mulțumesc!
Ma bucur ca nu ai renuntat. Ma bucur ca nu ai renuntat. 🙂 Lumea are nevoie de Luptatori si Oameni ca tine.. BRavo ma regasesc!
Ah da, … iubitii nostri parinti.
Asta e avantajul faptului de a fi parinte in Romania: poti sa faci ce vrei cu copilul tau, poti sa te comporti oricat de rau vrei, caci la final nu se va intampla nimic rau pentru tine, ca parinte, deoarece in caz contrar, societatea va pune o presiune imensa pe copil, inducandu-i un puternic sentiment de rusine si de vina, deoarece „parintii te-au crescut si tu esti nerecunoscator pentru ca te comporti asa”, de parca faptul ca parintii au grija de copilul lor este un mare privilegiu si nu este ceva normal, pe care orice parinte il face pentru copilul lui.
Stiu cum e, Pera. Si mama a fost exact la fel, incepand de cand eram in clasele mici si terminand cu absolvirea facultatii. Nu tin minte sa ma fi incurajat cu ceva, dar in mod sigur facea tot ce putea sa imi induca mereu frica. Ca si la tine, evident ca dupa ce m-am realizat imi spune de 2-3 ori pe zi ca ma iubeste. De multe ori as intreba-o cat de mult m-a iubit in perioada mai sus amintita, dar nu am chef sa ii stric ploile.
Parintii nu sunt atat de zei pe cat ni se spune ca sunt.
La multi ani, Pera! Continua sa faci o treaba buna.