Introdu e-mail-ul și te voi învăța, printr-un mini curs de 8 lecții, cum să îți descoperi vocația!
*Prin abonarea la newsletter îți exprimi acordul de a folosi datele tale pentru a putea comunica cu tine și accepți termenii și condițiile noastre. Informațiile tale nu vor fi niciodată distribuite unor terți.
articol
Increderea si respectul de sine in dragoste ( cu exemple)

Increderea in sine in Dragoste si exemple ( Extrase din cartea Cei sase stalpi ai increderii in sine de Nathaniel Brandon)

Acest articol este un omagiu adus celei mai bune carti despre increderea in sine pe care am citit-o.

Nu este greu să observi importanţa respectului de sine în ceea ce priveşte succesul relaţiilor intime. Nu există o barieră mai mare în calea fericirii romantice decât teama că nu merităm dragostea şi că vom avea de suferit. Asemenea gânduri fac ca profeţiile să se materializeze.

Dacă am un sentiment ridicat de valoare a propriei persoane şi cred că pot fi iubit, atunci am şi fundamentul pentru a-i aprecia şi a-i iubi pe ceilalţi. Relaţia de dragoste este ceva firesc; bună-voinţa şi grija sunt ceva firesc. Am ceva de oferit; nu am sentimentul că-mi lipseşte ceva; am tipul acela de surplus emoţional pe care îl canalizez spre dragoste.

Dar dacă nu am respect şi nu mă bucur pentru ceea sunt, am foarte puţin de oferit - cu excepţia nevoilor mele neîmplinite.

Din pacate, foarte multe relatii apartin unor oameni care isi satisfac reciproc nevoi, nu a unor oameni care se iubesc pe baza unor sentimente de atractie, respect si valorizare reciproca.

Din cauza lipsurilor emoţionale, avem tendinţa să-i consideram pe ceilalţi în principal surse de aprobare sau dezaprobare.

Nu îi apreciem pentru ceea ce sunt în realitate.

Ii vedem doar din punct de vedere a ceea ce pot face sau nu pot face pentru mine. Nu cautam persoane pe care le putem admira şi cu care putem împărţi bucuriile vieţii.

Cautam oameni care nu ne condamnă - şi care probabil vor fi impresionaţi de persoana noastra şi de fata pe care o arătam celorlalţi.

Capacitatea noastra de a iubi rămâne sub­dezvoltată. Este unul dintre motivele pentru care încercările noastre de a avea o relaţie eşuează adesea - pentru că respectul de sine este absent.

Am auzit cu toţii la un moment dat remarca: „Dacă nu te iubeşti pe tine, nu vei putea să-i iubeşti nici pe ceilalţi." Mai puţin înţeleasă este cealaltă jumătate a poveştii. Dacă simt că nu pot fi iubit, este greu să cred că altcineva mă poate iubi. Dacă nu mă accept pe mine, cum să accept dragostea ta faţă de mine? Căldura şi devotamentul tău sunt confuze: sunt bulversat, pentru că „ştiu" că nu pot fi iubit. Sentimentele tale pentru mine nu pot fi reale, de încredere sau de durată. Dacă nu simt că pot fi iubit, dragostea ta pentru mine devine un efort de a umple jn gol, iar acest efort te va obosi în cele din urmă.

Chiar dacă refuz să recunosc în mod conştient sentimentul că nu pot fi iubit, chiar dacă insist că sunt minunat, părerea proastă despre mine / rămâne una profundă şi va submina încercările mele de a avea o relaţie. Devin pe nesimţite un sabotor al dragostei.

Aştept dragostea, dar fundamentul securităţii interioare nu există. In schimb, există o teamă secretă, aceea că sunt menit să trăiesc doar durere. Aşa că aleg pe cineva care în mod inevitabil mă va respinge sau mă va abandona. (La început voi pretinde că nu ştiu acest lucru, aşa , că drama va fi dusă la bun sfârşit.) Sau, dacă aleg pe cineva cu care există posibilitatea să fiu fericit, slăbesc relaţia cerând asigurări şi garanţii nesfârşite, fiind extrem de posesiv, provocând tot timpul  catastrofe sau mici fricţiuni, încercând să controlez totul prin dominare, găsind căi de a-mi respinge partenerul înainte ca partenerul să mă respingă pe mine.

Câteva exemple ne vor arăta cât de des intervine respectul scăzut faţă de sine în sfera relaţiilor intime:

„De ce mă îndrăgostesc întotdeauna de persoana nepotrivită?", m-a întrebat o pacientă. Tatăl ei abandonase familia când ea avea şapte ani, iar mama îi spusese ţipând, în mai multe rânduri: „Dacă nu mi-ai fi făcut atâtea necazuri, poate că tatăl tău ar mai fi fost încă aici." Ca adult, ea „ştia" că soarta ei este să fie abandonată. „Ştia" că nu merită dragostea nimănui. Acum încerca să aibă o relaţie cu un bărbat. Conflictul era rezolvat alegând un bărbat - de obicei însurat - căruia în mod clar nu îi păsa de ea astfel încât să o susţină pe termen lung. I se dovedea că sentimentul de tragism al vieţii era justificat.

 

Când „ştim" că suntem damnaţi, ne comportăm în moduri în care realitatea să se potrivească cu ceea ce „ştim". De vreme ce „convingerile" noastre nu pot fi puse sub semnul îndoielii, ne sabotăm pe noi înşine.

Un bărbat se îndrăgosteşte, o femeie răspunde sentimentelor lui şi se căsătoresc. Dar nimic din ceea ce face ea nu îl poate determina să se simtă iubit pentru mai mult timp; este nesăţios. Cu toate acestea, ea perseverează. Când în sfârşit ea îl convinge că îl iubeşte şi nu mai există nici o urma de îndoială, începe să se întrebe dacă nu cumva şi-a stabilit un standard prea jos. Se întreabă dacă ea este într-adevăr-bună pentru el. în cele din urmă o părăseşte, se îndrăgosteşte de o altă femeie şi o ia de la capăt.

Toată lumea ştie faimoasa glumă a lui Groucho Marx, care spunea că nu ar deveni niciodată membru al unui club care ar încerca să-1 facă să devină membru. Este exact ideea pe care cei care au un respect scăzut faţă de sine o aplică în viaţa sentimentală. Dacă mă iubeşti, cu siguranţă ca nu eşti destul de bun pentru mine. Doar cineva care mă va respinge este un destinatar acceptabil al devotamentului meu.

O femeie se simte satisfăcută să-i spună soţului ei, care o adoră, toate punctele de vedere din care alte femei îi sunt superioare. Dacă el nu este de acord, îl ridiculizează. Cu cât el se poartă mai pasional, cu atât ea se poartă mai crud. într-un final, îl oboseşte şi el divorţează. Ea este îndurerată şi uimită. Cum 1-a putut judeca atât de greşit?, se întreabă ea. Dar în curând îşi spune: „Am ştiut mereu că nimeni nu mă poate iubi cu adevărat." A ştiut mereu că nu poate fi iubită, iar acum are dovada.

Tragedia vieţii multor oameni este că, având de ales între corec­titudine şi oportunitatea de a fi fericiţi, aleg întotdeauna „corectitu­dinea". Este satisfacţia finală pe care şi-o permit.

Un bărbat „ştie" că destinul lui nu este să fie fericit. Simte că nu merită. (Şi, în plus, fericirea sa i-ar uimi pe părinţii lui, care nu au fost niciodată fericiţi.) Dar când întâlneşte o femeie pe care o admiră şi de caré se simte atras, iar ea îi răspunde la fel, este fericit. Pentru un moment, uită că realizarea pe plan sentimental „nu este pentru el". Dând curs bucuriei, el uită pentru moment că şi-a schimbat părerea faţă de sine şi nu se mai simte aliniat la „realitate". Intr-un final, bucuria declanşează anxietatea pentru că simte că nu s-a aliniat la modul în care trebuiau să se întâmple lucrurile. Pentru a-şi reduce anxietatea, trebuie să-şi reducă bucuria. Astfel că, mânat în mod inconştient de o logică profund înrădăcinată a părerii faţă de sine, începe să-şi distrugă relaţia.

Incă o dată observăm modelul de bază al autodistrugerii: dacă „ştiu" că soarta mea este să fiu nefericit, nu trebuie să permit să devin confuz, în cazul în care realitatea îmi arată că pot fi fericit. Nu eu trebuie să ajustez realitatea, ci realitatea trebuie să se ajusteze la mine şi la ceea ce ştiu eu despre modul în care funcţionează şi trebuie să funcţioneze  lucrurile în cazul meu. ,..De observat că relaţia nu trebuie distrusă întotdeauna în întregime, ca în exemplele de mai sus. Se poate ca relaţia să continue, ca să-mi dovedesc că nu pot fi fericit. Mă pot înhăma la un proiect denumit cum să mă  străduiesc să fiu fericit sau cum să lucrez la relaţia mea. Pot citi cărţi despre 'fn acest subiect, să particip la seminarii, la sesiuni de lecturi sau la şedinţe K de psihoterapie cu scopul declarat de a fi fericit în viitor. Dar nu acum, nu astăzi. Posibilitatea de a fi fericit în prezent este prea înspăimântătoare.

Ceea ce trebuie să facem cei mai mulţi dintre noi, indiferent cât de paradoxal ar putea suna, este să avem curajul să tolerăm fericirea fără să ne sabotăm pe noi înşine.

Anxietatea provocată de fericire este ceva curent. Fericirea poate declanşa voci interioare care să ne spună că nu merităm acest lucru sau că acest lucru nu va dura mult, că vom da greş, că părinţii mei vor suferi să audă că sunt mai fericit decât au fost ei vreodată, că viaţa nu este aşa, că toţi ceilalţi vor fi invidioşi sau că mă vor urî, că fericirea este doar o iluzie, că, dacă nimeni nu este fericit, eu de ce aş fi?

Ceea ce trebuie să facem cei mai mulţi dintre noi, indiferent cât de paradoxal ar putea suna, este să avem curajul să tolerăm fericirea fără să ne sabotăm pe noi înşine, până când nu ne va mai fi frică şi ne vom da seama că nu ne va distruge (şi nici că nu trebuie să dispară). Mai demult, le-am spus pacienţilor: „vedeţi dacă puteţi avea o zi fără să faceţi nimic care să vă submineze sentimentele bune - iar dacă nu reuşiţi, nu disperaţi; vă reveniţi şi încercaţi să fiţi fericiţi. O asemenea perseverenţă este fundamentul respectului de sine. Mai mult, trebuie să ne luptăm cu aceste voci distructive, nu să fugim de ele; să ne angajăm într-un dialog interior; să le provocăm pentru a  afla motivele; să răspundem cu atenţie şi să evităm non-sensul - ca şi  cum am avea de-a face cu persoane reale; şi să le diferenţiem de vocea eu-lui nostru de adult.

Pentru niste pasi de actiune pentru iubire si relatia de cuplu, Florina scrie o serie de articole dedicate acestui subiect: http://www.creativitatea.com/blog/serie-de-articole-creativitatea-in-relatia-de-cuplu/

Pana la articolul urmator va las cu inca o serie de poze din bootcamp, de la Speedy: http://picasaweb.google.com/novapera2005/BootcampPersonalitateAlfaPozeSpeedy#

Distribuie acest articol pe reteaua ta preferata de socializare
COMENTARII
Intră în discuție. Lasă mesajul tău mai rapid cu contul de social media.

Termeni și condiții