Introdu e-mail-ul și te voi învăța, printr-un mini curs de 8 lecții, cum să îți descoperi vocația!
*Prin abonarea la newsletter îți exprimi acordul de a folosi datele tale pentru a putea comunica cu tine și accepți termenii și condițiile noastre. Informațiile tale nu vor fi niciodată distribuite unor terți.
articol
Sunt optimist incurabil, dar odată am vrut să mă arunc sub tren

Am avut o singură dată în viață gânduri de sinucidere.

Aveam 19 ani şi am luat de acasă banii pe care mama îi avea puşi deoparte. Mama mi-a spus să plec de acasă şi să nu mă mai întorc decât dacă îi aduc banii înapoi.

Era o sumă mică, de câteva sute de lei (pe atunci câteva milioane de lei vechi), însă eu – deşi eram un măgar mare – habar nu aveam să îmi câştig singur existenţa şi încă o parazitam pe biata mama care avea ca și venit doar salariul de învăţătoare.

Era toamnă şi nu era încă frig. Am plecat la drum pe lângă o cale ferată, neştiind încotro să mă îndrept. Nu aveam de unde să iau bani pentru că nu aveam prieteni cu bani, cunoscuţi sau orice fel de oameni care ar fi putut să îmi dea acești bani.

Am făcut o mare idioţenie şi îmi părea rău, însă era târziu acum pentru păreri de rău. Eram un tânăr care îşi dorea să aibă ce aveau şi alţii. Îmi doream haine, telefon mobil şi să mă dau mare în faţa prietenilor de cartier.

Mergând pe lângă calea ferată, suferinţa mea nu era nouă şi nici scurtă. Întreaga mea viaţă până atunci am suferit din cauza faptului că nu am ştiut cum să fac bani, nu am ştiut cum funcţionăm ca oameni şi eram un inadaptat social. Aveam sentimentul că pot să fac lucruri extraordinare în viaţă, însă parcă întreg Universul era pornit împotriva mea ca să îmi arate că sunt un ratat.

Aproape zilnic spuneam lucruri altor oameni care apoi se întorceau împotriva mea şi eram umilit, făcut de ruşine şi devalorizat.

Trăiam într-un cartier în care era firesc să ţi-o iei în freză dacă erai „fraier” aşa cum eram eu.

Trăiam cu mama, nu avusesem niciodată o iubită şi eram sărac lipit.

Nu ieşisem de foarte mult timp în vreo excursie şi nu cunoşteam lumea decât din cărţile pe care le citeam cu mare plăcere  şi care mi-au salvat viaţa.

Nu găseam nicio cale de ieşire şi nici o rezolvare a problemelor care mă făceau să sufăr şi nici o cale să îmi pot atinge vreo dorinţă (care pe atunci se rezuma la adidaşi de firmă, telefon mobil cu luminiţă albastră, etc).

Mă simţeam lipsit de acel sentiment de valoare personală. Sentimentul că sunt de folos, că cineva are nevoie de mine, că merit să fiu iubit, sentimentul că şi eu contez măcar un pic;

După ce trăieşti mulţi ani de zile toate aceste lucruri, ajungi ori să te pierzi de tot ca fiinţă umană, ori să te sălbăticeşti şi să ai pielea foarte bine tăbăcită de la loviturile vieţii.

Fiind un optimist incurabil şi un veşnic entuziast, eram greu de îngenuncheat. Ştiam că pot să duc multe în cârcă, ştiam că pot să mă simt sătul cu cea mai sărăcăcioasă mâncare şi că vara nu ai nevoie de multe haine pe tine.

În acea zi în care mama a descoperit că îi furasem (pentru că ăsta e cuvântul corect) banii de acasă,  m-a și trimis pe drumuri spunându-mi să nu mă mai întorc decât cu banii ei returnaţi – s-a umplut paharul.

Ştiam că se terminase o mare etapă din viaţa mea.

Şi ştiam că de aici încolo, există doar două căi pentru mine.

Dacă până la 19 ani am suferit atât şi nu am văzut nici o cale de ieşire, de ce aş continua să trăiesc la fel pentru încă 20-30-50 sau câţi ani mai am pe pământul ăsta?

Calea aparent ușoară era la 2 pași de mine.

Liniile de tren erau la câţiva metri de mine, pe drumul pe care mergeam fără nici o direcţie. M-am gândit oare cum ar fi dacă….

Oare doare... şi dacă doare, cât durează durerea?

Ce mă aşteaptă după? Mă odihnesc sau urmează o muncă şi mai grea? Poate nu e nimic, dar cel puţin scap de tot. Oare există rai şi iad şi voi plăti pentru păcatele mele? Dacă ajung în iad?

Ce fel de om sunt dacă la 19 ani singura mea abilitate de a avea nişte bani în buzunar este să fur banii mamei mele care din salariul ei de învăţătoare m-a ţinut la şcoală, a plătit întreţinerea, curentul şi a făcut tot ce a putut să facă o mamă pentru singurul ei fiu?

Ei bine, sunt un ratat în cel mai profund sens al cuvântului. Un loser. Dacă m-aş fi văzut într-o oglindă, m-aş fi scuipat direct în bot.

Eram într-o fundătură a vieţii mele şi pentru prima (şi singura dată în viaţă) mi-am pierdut speranţa că într-o zi va fi mai bine.

Faptele şi rezultatele mele contraziceau tot optimismul şi capacitatea mea de a visa la un viitor mai bun.

„Uite că vine şi trenul”, mi-am zis.

Ce altceva aş mai putea să fac?

Și mi-a venit în minte și o a doua cale.

Ar mai fi un singur lucru pe care l-aş putea face.

Tot ce ştiu despre oameni, viaţă, bani, religie, iubire, sănătate, succes, TOTUL m-a adus pe calea asta – plimbându-mă pe lângă liniile de tren, contemplând sinuciderea.

Uneori brutal şi direct, alteori cu blândeţe, înţelegere şi vorbe calde, cu multă iubire, am fost împins – mai încet sau mai rapid – pe drumul pierzaniei mele.

Tot ce ştiam despre viaţă, tot ce îmi doream de la viaţă, erau lucruri pe care alţii mi le-au spus că sunt bune şi că ar trebui să mi le doresc şi eu pentru a fi fericit.

Am ascultat de alţii şi când nu am ascultat de alţii, vocile din mine erau ecourile vocilor celor din jur care încă răsunau în mine.

Eu nu aveam vocea mea proprie, nu ştiam să iau o decizie venită din mine şi să îmi asum responsabilitatea pentru binele sau răul ce rezulta în urma acestei decizii.

Cum ar fi dacă de azi înainte, mă întorc în lume şi de data asta am să fac doar ce vreau eu?

Dacă de azi niciun om nu mai are putere asupra mea şi eu sunt stăpânul corpului, al minţii şi al sufletului meu?

Dacă de azi am să fac orice îmi stă în putere să descopăr ce au făcut alţi oameni care s-au ridicat din mizerie pentru a cuceri lumea?

Dacă niciodată nu am să uit de unde am plecat şi nu am să mai permit nimănui să mă manipuleze şi şantajeze emoţional?

Ce am de pierdut?

Că sfârşeşti la 19 ani aruncându-te sub tren ca un bou ce are toată viaţa înainte sau la 98 în patul tău, tot acolo ajungi.

De ce să nu facem drumul până la destinaţia finală să fie distractiv?

Gândul de a sfida întreaga lume cu orice are ea de aruncat înspre mine, să mă iau la bătaie cu forţe infinit mai mari decât puştiul firav fizic, psihic şi spiritual ce eram, mi-a surâs.

Am să mă bat cu tot ce am mai bun şi am să-mi scuip călăii la sfârşit, rânjind satisfăcut şi mândru că cel puţin am făcut tot ce am ştiut şi mi-a stat în putinţă, în acel moment, cu ce am avut la dispoziţie.

Da, ştiu, Pera de atunci era un animal sălbatic din foarte multe puncte de vedere.

Poate din povestea de mai sus vei înţelege de ce cred necondiţionat în potenţialul oricărui om. Pentru că ştiu că ORICE om – chiar şi cel mai depresiv, trist, distrus şi învins om, aflat poate lângă linia de tren şi fiind gata să se arunce – are în el un foc mocnit care poate fi aprins şi care poate mistui tot răul şi suferinţa ce îl înconjoară.

Cred că nu e nevoie de foarte mult timp pentru ca un om să îşi transforme întreaga viaţă. Să fim drepţi, nu am primit favoruri. A trebuit să învăţ.

Dar înainte să îţi spun ce am învăţat, să îţi spun cum se termină povestea.

Mi-a surâs gândul de a mă lua la bătaie cu viaţa crudă şi nedreaptă (pe atunci viaţa era responsabilă de suferinţa mea) aşa că am decis să merg şi să caut consolare la un singur om care ştiam că nu îmi poate rezolva problema, dar măcar voi putea locui la el o vreme.

TATA.

Am ajuns la alcoolicul de tata după vreo 2 ore de depresie şi gânduri de tot felul şi, când l-am văzut, am izbucnit instant în plâns. El era ameţit de la băutură, dar era prima oară când mă vedea aşa şi asta cred că l-a scuturat un pic.

I-am spus că am făcut o gafă, că am luat bani de acasă şi că mama a zis să nu mă întorc fără bani. A făcut un miracol.

Ştiam că tata nu are bani de ţigări şi băutură şi nu e în stare să aibă vreo sursă de venit şi vizita mea era una disperată, în căutare de compasiune şi consolare emoţională, fără speranţă de ajutor financiar.

Tata a zis să îl aştept. S-a dus în curtea în care locuia şi a venit peste 10 minute. Mi-a spus că a vorbit cu o vecină, tanti Margareta, şi să merg să îi spun de câţi bani am nevoie. Am intrat şi o femeie de 80 de ani m-a rugat să iau loc. Mi-a făcut un ceai şi mi-a spus să mă liniştesc şi să îi spun ce s-a întâmplat.

Margareta Glaser era o româncă de origine germană ce a fost deportată în lagărul rusesc după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. A muncit 5 ani în mină şi a spart pietre cu barosul de 15 kilograme. Avea un biceps care ar fi făcut invidioşi foarte mulţi culturişti.

După ce mi-a ascultat povestea, femeia m-a întrebat câţi bani am nevoie ca să mă pot întoarce acasă.

I-am spus şi – după ce mi-a dat banii – mi-a spus să îi înapoiez când pot eu, dar să nu uit un singur lucru:

Că nemţii au o vorbă :

„Ein mann ein wort”  (Un om, un cuvânt).

Şi că întregul meu caracter este dat de capacitatea de a-mi ţine promisiunile, MAI ALES CELE PE CARE MI LE FAC EU MIE.

Şi cu asta, a început noua mea viaţă.

M-am întors acasă ca un Zorro, i-am aruncat banii mamei pe masă şi i-am spus “Ce băăă, credeai că eu sunt fraier?"

În următorii 3 ani de zile am muncit neîntrerupt pentru a-mi termina cei 5 ani de Politehnică şi în afara şcolii, mergeam la job-ul cu jumătate de normă (vara cu normă întreagă 3 luni) ca să mă pot întreţine singur şi să mai iau presiunea de pe umerii mamei.

Am ajuns în anul 5 şi mi-am dat seama că am mers din nou pe un drum greşit.

În ziua în care mi-am descoperit vocaţia, am ştiut că pentru a se salva şi pentru a prospera, orice om are nevoie să facă MUNCĂ INTERIOARĂ.

Pentru a face muncă interioară ai nevoie de un ghid iar psihologia este ştiinţa care se ocupă de lumea interioară iar eu am ştiut că misiunea mea pe pământ este să ghidez oamenii care au ajuns pe fundul prăpastiei în existenţa lor și să renască din propria cenuşă valorificându-și întregul potenţial.

Pentru că vreau ca fiecare om cu care mi-e dat să mă întâlnesc să simtă bucuria, entuziasmul, puterea uriaşă pe care şi eu am simţit-o atunci când am privit adânc în abisul sufletului meu.

Am vrut să devin psiholog şi la 23 de ani m-am apucat de facultatea de psihologie fără să termin Politehnica. Am şters cu buretele, din nou, 4 ani din viaţa mea.

În acel moment, în august 2005, s-a născut blogul Personalitate alfa ce reprezintă filozofia omului ce vrea să îşi croiască propriul drum în viaţă.

În scurta mea experienţă de viaţă de până la 34 de anişori, am ajuns să cred orbeşte într-un singur lucru.

Munca interioară este scopul nostru pe pământ.

De vreo 10 ani mă doare-n fund de oricine crede altceva şi tot de vreo 10 ani, viaţa mea devine mai bună în progresie geometrică.

Nu am întâlnit pe nimeni care să aibă succes ALTFEL, decât făcând muncă interioară.

Atunci când cauţi rezultate rapide, construieşti castele de nisip.

Orice lucru solid, are nevoie de o fundaţie solidă.

Cititul, experienţele trăite, eşecurile din care se învaţă lecţii, reprezintă un proces de învăţare şi orice om care şi-a dezvoltat măcar o abilitate în această viaţă cunoaşte această "curbă de învăţare".

Gândeşte-te la viaţa ta. La ce lipseşte, de ce anume suferi, ce visuri şi dorinţe ai. Pentru orice lucru bun pe care îl vrei, ai nevoie să parcurgi această curbă de învăţare.

Ce ai făcut azi pentru asta?

Dar ieri? Sau săptămâna asta?

Punând cap la cap aceste răspunsuri, îţi poţi prevedea viitorul.

Creierul omului funcţionează la fel ca acum sute de mii de ani.

Creierul emoţional domină comportamentele noastre.

În iubire, bani, sănătate, aproape toată suferinţa umană provine din faptul că iubirea, banii şi sănătatea sunt proiecte pe termen lung iar creierul uman funcţionează pentru proiecte pe termen scurt.

Da, vestea bună e că avem POTENŢIAL de a realiza proiecte pe termen lung însă potenţial e una, fapta e alta. Mulţi mor cu potenţialul nefolosit în ei.

Exemplu:

Ai învins creierul emoţional de maimuţă dacă ai reuşit să te ţii de sport şi o alimentaţie corectă măcar în 80% din timpul unui an.

Ai învins creierul emoţional de maimuţă dacă ai reuşit să pui bani deoparte, indiferent de sumă, în mod constant (săptămânal/lunar) în ultimele 6-12 luni.

Ai învins creierul emoţional de maimuţă dacă îndrăgostirea şi iubirea te-au făcut un om mai bun, cu realizări şi împliniri în ultimii 5 ani în loc să îţi provoace suferinţă şi să te devieze de la drumul tău.

Eşti un om care îşi valorifică potenţialul mental şi își foloseşte partea cea mai evoluată a creierului (neocortexul) dacă dai dovadă de disciplină, eşti constant, îţi poţi controla viciile, poţi să faci un plan pe un an sau mai mult şi îl duci la bun sfârşit, când emoţiile temporare te încetinesc însă nu te opresc sau deviază de la drumul ales de tine.

Te las pe tine să decizi în ce proporţie îţi foloseşti potenţialul mental.

Omul cu obiceiuri proaste, chiar şi dacă ar avea ziua de 72 de ore, tot nu ar face mai multe şi mai bine. Ba chiar putem spune că şi-ar prelungi agonia şi nu ar avea deloc o existenţă mai fericită.

Lipsa timpului nu a împedicat pe nimeni să îşi facă viaţa mai bună. Doar cei care nu prea fac mare lucru invocă timpul ca şi scuză.

Cel care îşi doreşte cu adevărat un lucru găseşte o cale, cel care nu, găseşte o scuză.

E important să înţelegi că lipsa de concret şi specific te va face să ajungi la 80 de ani orbecăind ca la 16.

Să ştii ce vrei este prima condiţie pentru a obţine. Nu te poţi plânge că nu eşti împlinit dacă nu ştii ce te împlineşte şi nu faci eforturi concrete pentru a atinge ceea ce te împlineşte.

Este o muncă de căutare, o muncă interioară, însă e important, dacă nu poţi să fii concret, decis şi specific să închizi telefonul mobil, să scoţi internetul din funcţiune, să te duci în vârf de munte singur şi să te gândeşti până iese fum din creier ce vrei cu adevărat.

Orice ezitare, orice exprimare vagă, orice ambiguitate se va transforma în muncă de 10 ori mai multă şi mai grea, suferinţă fără sens, lipsă de înţelegere a ta, a vieţii şi a motivelor pentru care an după an în continuare rătăceşti.

Cu definirea a ceea ce vrei începe totul. Desenează, cântă, dansează, scrie, mimează, fă orice e nevoie ca să exprimi în mod autentic ceea ce se află în tine.

Descoperă ce vrei, munceşte din greu pentru asta şi îţi vei atinge orice vis, uşor.

Nu descoperi ce vrei, munceşte haotic şi indisciplinat şi trăieşte doar cu regrete pentru că nu se va lega nimic.

Nu vreau să te indispun ci doar să te scutur un pic.

Putem să luăm multe lucruri în glumă, poate pe toate în afară de vocea noastră interioară care ne cere să ne depăşim permanent condiţia.

Fără visuri măreţe nu ai niciun viitor. Propune-ţi lucruri mici şi ai şanse mari să le obţii. Totul a mers conform planului, eşti mulţumit şi acum e timpul să crapi. Dacă nu obţii nici măcar lucrurile mici pe care ţi le-ai propus, nu vreau să îmi imaginez în ce hal te simţi la sfârşit, plin de regrete.

În schimb, dacă îţi propui să obţii ceva ce îi face pe alţii să te considere nebun, nu ai cum să ratezi. Încercările şi misterul aventurii te vor duce în situaţii incredibile, vei cunoaşte oameni nebuni ca tine şi vei trăi experienţe de viaţă care îţi vor îmbogăţi sufletul.

Îţi vei da seama că indiferent dacă ai atins sau nu visurile nebune, secretul vieţii este evoluţia permanentă, să tinzi veşnic spre ceva ce dă sens existenţei tale şi împlinirea ta va fi maximă în orice punct al vieţii tale.

Pentru că ştii că te poţi numi un om curajos şi cu inimă mare.

"Viaţa este ori o aventură îndrăzneaţă, ori nu e nimic." - Helen Keller

Pentru a te ajuta în drumul evoluției tale am pentru tine cartea Personalitate Alfa- Personalitatea alfa este omul care tinde permanent spre creştere şi evoluţie şi care mai devreme sau mai târziu are şi sănătate, şi bani, şi iubire, şi vocaţie, şi — mai presus de toate — un spirit de învingător.

Per aspera ad astra

Pera Novacovici

Distribuie acest articol pe reteaua ta preferata de socializare
COMENTARII
Intră în discuție. Lasă mesajul tău mai rapid cu contul de social media.

Termeni și condiții