Introdu e-mail-ul și te voi învăța, printr-un mini curs de 8 lecții, cum să îți descoperi vocația!
*Prin abonarea la newsletter îți exprimi acordul de a folosi datele tale pentru a putea comunica cu tine și accepți termenii și condițiile noastre. Informațiile tale nu vor fi niciodată distribuite unor terți.
articol
Cum poți să ajuți un om care se autodistruge?

Cum poţi să ajuţi un om care se distruge prin vicii, dependenţe?

Ce am observat şi trăit eu mă duce la concluzia următoare: soluţia este contraintuitivă. Adică trebuie să faci inversul a ceea ce eşti tentat să faci la primul impuls. Culmea, nu?

Când ai lângă tine un alcoolic, un dependent de droguri, jocuri, muncă sau orice altceva, prima reacţie este de respingere, reproş, ceartă, ţinut morală şi discursuri despre întoarcerea pe calea cea bună.

Oamenii ajung să caute stări alternative şi fug de această realitate în căutarea a ceva anume: senzaţia interioară sufletească de împlinire, iubire, acceptare, senzaţie de ”sunt complet”.

Şi cum lumea şi realitatea aşa cum e ea au tendinţa să te facă să simţi opusul.

Încă de mic copil ești obligat să simți rușinea, acel sentiment de ”tu ca persoana nu ești destul de bun, ești defect, nu meriți aprobarea, acceptarea si validarea grupului decât respectând aceste reguli și nu altele”.

Apoi, intri în sistem, de la grădiniță și până la pensie, ești obligat să intri în competiție cu alții, repetându-ți-se de 20 de ori pe zi, că nu ești destul de bun, vrednic de iubire decât atunci când vei lua doar note de 10, doar când ai absolvit, doar când ai job-ul, doar când ai familia, doar când....și acest moment îți scapă permanent.

Ai uitat că te poți simți bine și confortabil aici și acum indiferent de ce realizări sau rezultate ai. Că iubirea izvorăște din inima ta și nu din pixul ce scrie note în catalog, nu din cifra de pe fluturașul de salar sau dividente, nu din statusul de pe facebook :”in a relationship”.

Și astfel, ai ajuns un om pierdut, ce crede că fericirea și iubirea trebuiesc fugărite fără să realizezi ca ele sunt deja în posesia ta. Au fost și vor rămâne acolo până când în această viață sau în următoarele vei realiza că ești, ai fost și vei fi deja tot ceea ce cauți.

Dar pentru că nu te-a învățat nimeni despre propria ta măreție și perfecțiune, cunoști foarte bine lecția rușinii, a devalorizării și a lui ”nu meriți, cel puțin nu încă”. E singura partitură după care cânți, dansezi și îți trăiești viața.

Apoi, într-o zi, observi că un pahar de alcool, un drog, un joc, orice îţi poate distrage atenţia de la starea de frământare interioară, te liniştesc cel puţin pentru o clipă şi de aici până la a repeta comportamentul, de a avea nevoie de doze tot mai mari şi de a deveni dependent e doar un pas.

Dacă vrei să ajuţi pe cineva în situaţia asta, în loc să îl cerţi, acuzi, să îi faci reproşuri şi să ţii predici despre cum ar trebui să fie mai harnic, mai ambiţios, mai responsabil şi despre cum ar trebui să nu se autodistrugă pe el şi pe cei dragi, primul pas, contraintuitiv este să accepţi această persoană şi comportamentele sale.

Oamenii în situaţia asta au ajuns la dependenţă tocmai pentru că se simt neînţeleşi, neacceptati şi neiubiţi. Mai multe din aceste ingrediente îi vor face să crească doza şi nicidecum să se lase şi să se vindece.

Oamenii sunt într-o căutare permanentă şi neobosită şi adevărul este că ceea ce căutăm este dincolo de ceea ce se vede şi ceea ce se simte. Căutăm banii care se văd pentru că ne dorim siguranţa şi confortul care se simt în urma obţinerii lor. Căutăm partenerul de cuplu fizic pentru că ne dorim iubirea şi căldura care se simte când suntem alături de o altă ființă umană.

Însă ce ne facem cu atât de multe lucruri pe care ne dorim să le simţim însă nu pot fi văzute sau atinse?

Ca de exemplu un sens şi un scop în fiecare clipă e existenţei precum şi pentru întreaga viaţă. Împlinirea sufletească. Bucuria. Relaxarea şi liniştea sufletească. Libertatea. Entuziasmul.

Majoritatea lucrurilor pe care le căutăm şi fără de care nu putem să trăim, nu pot fi văzute sau atinse însă ele sunt extrem de reale.

Pentru a le ”vedea” şi ” simţi”, pentru a le transforma în realitate, e nevoie să schimbăm realitatea, să intrăm într-o altă stare de conştiinţă.

Iar una din căile prin care ne putem schimba starea de conştiinţă este alcoolul. Una din căile cele mai ieftine, uşor de accesat de către oricine şi deasmenea una din căile cele mai dăunătoare.

De aceea, foarte mulţi oameni cad pradă dependenţelor. Orice modificare a stării de conştiinţă ce foloseşte un compus chimic va duce rapid la dependenţă.

Orice substanţă, activitate sau persoană care ne va ajuta să ne liniştim mintea şi măcar pentru o clipă să ne relaxăm în ceea ce suntem ca fiinţe umane, ne va face să fim dependenţi pentru că nu ştim altă cale şi vom apela mai des, mai mult la acest „medicament”.

Calea prin care putem să obţinem toate comorile noastre interioare şi exterioare şi care nu ne va duce la autodistrugere şi dependenţă, este calea spiritului nostru.

De aceea, cuvinte ca şi acceptare, recunoştinţă, toleranţă, iubire, empatie trebuie să devină la fel de folosite în vocabular ca şi distracţie, băut, fumat, sex, joc.

Teoria contraintuitivă a acceptării

Ca să mai întăresc un pic această teorie a acceptării, am să îţi spun că după 30 de ani de alcoolism, tatăl meu a început să simtă nevoia de mai puţin alcool cu doi ani înainte de moartea lui, când pentru prima oară eu, singurul fiu, l-am acceptat total şi complet, fără să mai mă intereseze deznodământul.

Ştiam că va muri în curând pentru că organele lui interne erau praf. Am capitulat pentru că după 15 ani de eforturi, nu am reuşit să mişc nici măcar un pic direcţia în care el a mers, cea de a bea în continuu, zilnic şi de a se distruge.

Când mi-am propus să ne bucurăm de cât timp mai are împreună, am băut o bere împreună cu el, o vişinată sau un Jagermeister şi am stat la poveşti ca niciodată. Îmi era dor să am un tată din nou, chiar dacă pentru puţin timp, chiar dacă era beat de la prima oră a zilei şi chiar dacă 20 de ani în care am avut nevoie de el cel mai mult nu mai puteau fi recuperaţi.

Am început să mai beau împreună cu el deşi până atunci eram extrem de agresiv împotriva alcoolului. Îi ceream cât timp stau cu el să nu bea nimic pentru că nu vreau să asist la acest comportament sau să mă simt complice la sinuciderea lui lentă.

Adică îl respingeam şi îi spuneam că nu e vrednic de iubirea mea pentru că bea şi e vicios, un ratat.

Asta a făcut întreaga lume cu el. Părinţii lui, soţia lui ( adică mama) , eu şi toţi cei din jur: ”nu mai bea, mergi la muncă, n-ai ambiţie”. Dar ce îi ofeream noi de fapt? Nimic. Noi voiam să nu ne facă de râs. Mama voia un soț. Eu voiam un tată. Parinții lui își doreau fiul un succes social ca dovadă a reușitei lor ca părinți.

Dar ce își dorea EL, tata, asta s-a întrebat cineva vreodată?

Știi care a fost cea mai mare declarație de iubire pe care am facut-o tatălui, declarație ce a schimbat soarta relației noastre pentru puținul timp ce ne-a mai rămas?

”Ce vrei să bei?”

Când l-am întrebat asta, fără glumă, fără judecată din dorința de a-i oferi ceea ce are el nevoie și nu eu, atunci am pășit pentru prima oară pe calea acceptării, toleranței și a iubirii îndreptate spre o altă ființă umană.

Când la ora 5 dimineața, beat fiind eu însumi, am plecat din club si înainte de a ajunge acasă am cumpărat un hamburger și o sticlă de rom și l-am trezit din somn ca să îi spun ”am venit doar să îți las astea”, mi-a spus că a rămas șocat de gestul meu, care timp de 20 de ani am fost atât de pornit împotriva alcoolismului lui.

Pentru prima oară tata avea în fiul lui un prieten care îi este aliat în orice vrea el să facă.

Vrei să bei? Bea. O să mori? E viața ta.

Singurul lucru pe care l-a primit de la toţi cei din jur a fost respingere continuă.

Iar el căuta acceptarea, iubirea şi relaxarea ştiind că este perfect. Iar alcoolul îi oferea asta. Alcoolul îl relaxa, noi îl stresam. Alcoolul îi spunea ”eşti minunat aşa cum eşti”. Noi îi spuneam ”eşti greşit până în măduva oaselor”.

Cum poţi să intri în competiţie cu alcoolul?

Singura cale este să faci pentru om mai mult decât poate să facă alcoolul.

Când l-am acceptat pe el şi comportamentele lui total, pentru că dacă tot mai avem un pic de timp să petrecem împreună pe acest pământ, nu mai voiam să îl irosesc luptându-mă cu el, a început să bea din ce în ce mai puţin până la a se lăsa, din păcate prea târziu pentru corpul lui fizic.

Când l-am întrebat de ce nu mai bea, a spus ” nu mai simt nevoia şi nici pofta”.

Acum, când pentru prima oară în viaţa lui, la 30 de ani ai mei şi la 58 ai lui, am ciocnit împreună cu el, l-am îmbrăţişat şi i-am spus că îl iubesc fără să mai simt nicio urmă de ură sau furie împotriva lui şi a comportamentelor lui, el s-a simţit acceptat, iubit şi înţeles.

Pentru prima oară în viaţa lui, nu mai era singur şi în el a încolţit ceea ce a căutat întreaga lui viaţă în alcool: liniştea şi singuranţa că este iubit pentru ceea ce este, că e perfect aşa cum e, în fiecare moment, chiar dacă nu îndeplineşte niciun standard social.

Pentru el, a fost prea târziu să mai fie salvat în această viaţă.

Însă sunt mulţi alţi oameni care ar putea fi salvaţi cu un strop de acceptare, înţelegere şi iubire din partea celor care pretind că îi iubesc însă prin comportamentul lor îi resping şi le comunică: ”nu eşti destul de bun pentru iubirea mea, nu eşti vrednic, să îţi fie ruşine.„

Îţi doresc puterea de a accepta ceea ce urăşti azi pentru că iubirea ta are puterea de a vindeca.

După ce am scris rândurile de mai sus, prima reacţie a fost din partea unor oameni care se aflau în situaţia în care şi eu eram cu 10 ani înainte de acceptarea şi iertarea tatălui.

Adică prins în mijocul unei terori, a urii şi a luptei care nu ia prizoneri. Lupta pentru putere şi supravieţuire.

Andreea R. a întrebat:

”Dar în cazul unui psihopat? În cazul unei persoane freak control şi manipulatoare? Am încercat ce spui tu dar asta l-a înfuriat mai tare şi l-a adus rapid în zona violenţei. Nu merge în toate cazurile, pentru că şi eu am crezut că poţi schimba pe cineva prin dragoste.”

Ramona M. a spus şi ea:

Dar ce se întâmplă în cazul în care îşi înşeală, bate soţia şi renegă propriul copil?

Cu alte cuvinte, ce faci când eşti în perioada aceea foarte dificilă când eşti în mijlocul terorii. Cum gestionezi situaţia, cum te protejezi, cum iubeşti şi accepţi în acele momente?

Am două continuări posibile pentru acest articol.

Prima ar fi cum anume să gestionezi o situaţie în care trăieşti iadul pe pământ prins alături de una sau mai multe persoane rătăcite în vicii, dependenţe sau demoni personali.

A doua ar fi cum să atingi punctul în care poţi să accepţi şi să iubeşti pentru a câştiga liniştea şi poate chiar pentru a vindeca. Pe tine sau pe cei din jur.

Despre care dintre cele două scenarii vrei să vorbim în continuare?

Am nevoie să ştiu ce arde mai tare pentru tine.

Per aspera ad astra

Pera Novacovici

Distribuie acest articol pe reteaua ta preferata de socializare
COMENTARII
Intră în discuție. Lasă mesajul tău mai rapid cu contul de social media.

Termeni și condiții