Introdu e-mail-ul și te voi învăța, printr-un mini curs de 8 lecții, cum să îți descoperi vocația!
*Prin abonarea la newsletter îți exprimi acordul de a folosi datele tale pentru a putea comunica cu tine și accepți termenii și condițiile noastre. Informațiile tale nu vor fi niciodată distribuite unor terți.
articol
Este angajatul sclav sau nu? Sunt unii oameni condamnaţi pentru toată viaţa?

Tot ce fac acum în viaţă a pornit cu ziua în care m-am gândit ce vreau eu cel mai mult de la viaţă?

Primul lucru ce mi-a venit în minte a fost următorul:

”Vreau ca niciodată să nu mai stea în faţa mea un om care să îmi ceară socoteală pentru ceea ce sunt, ceea ce fac, deciziile şi comportamentele mele.”

Cu alte cuvinte îmi doream libertate.

Toată viaţa am fost tras la răspundere.

Bunicii pe care îi iubeam enorm îmi cereau un anumit comportament. Mi-au dat cei 7 ani de acasă şi au încercat să îmi insufle valorile unei vieţi trăite onest, corect, cu muncă şi respect pentru cei din jur.

Aceste lecţii nu au fost uitate niciodată doar că de la 7 la 27 de ani nu au fost foarte utile pentru supravieţuirea mea (aşa cum am menţionat într-un articol aici).

Bunicii şi-au dorit să mă vadă inginer şi să termin Politehnica.

Bunicii voiau să mă angajez ca să am carte de muncă şi să am o pensie sigură (aşa-i că pare funny acum având în vedere că în anul 2000 acesta era obiectivul şi succesul în viaţă al unui om?).

Cu mama mă certam des pentru bani.

Şi eu eram un prostovan. Consideram că trebuie să îmi dea banii ei, din amărâtul ei de salar de învăţătoare.

Eu voiam să am măcar ce au colegii de la şcoală. Haine noi, excursii, calculator acasă, toate acele lucruri care ne aduc confortul şi plăcerile vieţii de zi cu zi. Şi nu aveam NIMIC din toate astea.

O consideram vinovată pe mama de aceste lipsuri și o terorizam.

Apoi când eram angajat, aveam şefi. Cele 2 femei care mi-au fost şefi au fost super cool. Cred că m-au înţeles cu ajutorul intuiţiei lor feminine şi au ştiut ce pot să îmi ceară şi ce nu şi a mers totul foarte bine.

Distracţia a început când a venit ultimul meu şef, culmea, un sârb, şi se comporta cu mine ca şi cu un copil retardat. Faptul că eram juniorul în echipă nu înseamnă că sunt şi prost. În consecință eram tratat ca un prost. Eram tratat ca un slcav ce poate fi prostit ba cu morcovul, ba cu băţul, ba cu o manipulare emoţională. Eram un fel de şoarece de laborator pe care se făceau experimente.

Pe scurt, eram un angajat.

Întreaga mea viaţă pe care o ştiam până atunci a fost sub umbra unei autorităţi în faţa căreia trebuia să dau socoteală.

Tata ne-a părăsit când aveam 10 ani şi pentru orice copil, tata este autoritatea supremă, cel puţin până la o anumită vârstă.

Şi ghici ce s-a întâmplat în cazul meu?

Tata, fiinţa responsabilă cu întreaga mea viaţă, cu viitorul meu a plecat pentru prieteni şi alcool şi ne-a lăsat să murim. Aşa vedeam eu lucrurile atunci.

Trebuie să îi mulţumesc tatălui meu că a plecat pentru că altfel nu aş fi fost antrenat de viaţă şi greutăţi. Asta ca o reamintire a faptului că ceea ce par greutăţi în viaţă ne pot da cele mai mari fericiri iar ceea ce pare fericire şi confort poate fi cea mai mare capcană a vieţii.

Aşa că pentru restul vieţii mele mi-am dezvoltat conceptul că orice autoritate mă va trăda într-un final aşa că nici nu are rost să mă obosesc să aştept ceva de la cei din jurul meu şi că trebuie să îmi iau singur de la viaţă ceea ce am nevoie.

După ce am încercat fără succes să urmez o viaţă trasată de regulile societăţii, ascultând de bunici, de profesori, de mama, m-am trezit în anul 5 la Politehnică şi angajat deja de 3 ani, a venit ziua revoltei, la 24 de ani.

Rememorând acel moment, ştiu ce mă durea foarte tare.

Faptul că în viaţa mea toţi erau o autoritate şi eu îmi petreceam timpul dând socoteală pentru orice fac şi mai mult, tot ce făceam nu îmi aducea nici o satisfacţie personală.

La facultate, profesorii erau autoritatea şi stăteau ca nişte regi pe tronul lor iar noi eram trepădușii, studenţimea care ori aştepta ca o turmă de oi să îşi ia licenţa şi să primească un job obosit, ori care aspira ca într-o zi să stea într o poziţie asemănătoare cu a profesorilor.

La muncă, era şeful pe care nu îl vedeai ca pe un lider şi nu îl urmai de bunăvoie. L-a pus cineva acolo datorită unor circumstanţe şi tu îl ascultai chiar dacă ştiai că uneori ia decizii de tot rahatul.

Acasă, depindeam de mama. Ea plătea întreţinerea, curentul electric şi punea pe masă o ciorbă caldă.

Oricât scandal făceam, era casa ei şi erau banii ei, munca ei.

Chiar dacă aveam figuri în cap şi mă credeam îndreptăţit să primesc ceea ce primeam: ciorba, patul şi camera mea în acel apartament al mamei, aveam deja 24 de ani, nu avusesem o relaţie stabilă în viaţa mea, nu aveam un ban.

Am realizat atunci că dacă vrei libertate, dacă vrei să nu mai dai socoteală nimănui pentru ceea ce faci, e important să devii independent.

Să te poţi susţine singur, să nu depinzi de nimeni.

Astfel s-a născut planul meu de a fi pe cont propriu, de a-mi găsi o modalitate de a câştiga bani în care fac ce îmi place, când îmi place, cu cine îmi place, cum îmi place şi mai mult, pot oricând să plec fără să motivez de ce.

Asta înseamnă libertate pentru mine.

A mai durat câţiva ani până când am obţinut-o, dar a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut.

Când alţi oameni îşi făceau planuri superficiale, se gândeau cum să se mai distreze, ce haine mai sunt la modă, îşi consumau energia şi timpul în activităţi care nu aduceau nici un beneficiu pe termen lung, eu stăteam ca un sălbatic şi un nebun în lumea mea, visam la ziua în care îmi voi câştiga independenţa şi munceam zilnic la asta.

Asta îmi doresc eu pentru tine.

Să devii o persoană care nu depinde de nimeni.

Ştiu că nu se poate întâmpla peste noapte şi e de lucru dar crede-mă, nu contează câţi ani investeşti şi câte plăceri de moment sacrifici azi, pentru a putea trăi tot restul vieţii tale liber.

Aşa cum cred cu tărie că orice om are o vocaţie, cred că cine îşi imaginează că în viaţă scopul suprem este să ai un job, se sinucide lent.

Acum câteva luni am făcut un chestionar despre bani la care au răspuns 1500 de oameni.

Am rămas ŞOCAT când am văzut că 95% din oameni când au fost întrebaţi cum plănuiesc să devină independenţi şi liberi financiar, au spus ori că vor să schimbe jobul, ori să economisească din salar mai mult.

Un alt job nu te va salva! Să economiseşti mai mult din foarte puţinii bani ce îi câştigi înseamnă că la 80 de ani o să îţi permiţi o garsonieră.

Astea nu sunt soluţii.

Şi deloc întâmplător, 95% din oamenii de pe planetă sunt săraci.

Pentru că propria lor minte este constipată, blocată de nişte convingeri nenorocite băgate în cap de programarea socială, că trebuie să faci şcoală, să cauţi job unde are grijă de tine stăpânul, să te muţi în chirie, să îţi faci familie, să visezi la casă şi maşină pe credit ca să betonezi sclavia şi faptul că ratele alea nu îţi vor mai da voie să fii creativ şi să găseşti soluţii pentru a te elibera.

Dar există speranţă.

Am pus un comentariu pe facebook şi am cerut părerea oamenilor.

Comentariul a fost un mesaj de la o cititoare.

Mesaj de la cititoare: "Din păcate nu toţi oamenii sunt făcuţi să trăiască după acest stil de viaţă ideal şi a fi angajat nu înseamnă neapărat să fii sclav. Unii pur şi simplu nu au altă opţiune decât să muncească din greu şi pentru puţinii bani pe care îi primesc; să supravieţuiască este prioritatea, nu mai au nici timpul şi nici cheful poate, să se gândească la o soluţie prin care să-şi depăşească condiţia."

Întrebarea lui Pera: este declaraţia de mai sus doar o convingere limitativă sau o realitate care trebuie acceptată?

Au venit şi răspunsurile oamenilor:

Adina UrsClar este o convingere limitativă....deoarece e aşa de bine să stai în zona de confort.....şi într-adevăr e greu să lupţi să-ţi fie mai bine.....şi poate de multe ori ai nevoie de ajutorul familiei, a prietenilor, a soțului ca să poţi să-ţi permiţi să o iei de la capăt..... Realitatea este că de multe ori ne este frică să încercăm să ne autodepăşim şi ne mulţumim cu puţinul pe care îl avem..... Aşadar, fiecare îşi construieşte propria realitate!

Marius CristianO convingere mai puternică decât orice altceva. Cineva zicea: "The problem, is not the problem, the problem is your attitude about the problem."

Simona Mirea: CONVINGERE LIMITATIVĂ. Şi lipsa de informare cred - poate nu ştie că totul porneşte din interior şi chiar gândurile şi convingerile noastre modelează realitatea.

Treides Dumitru Daniel 

@Pera, "Soarta este scuza celor slabi şi opera celor tari."Nicolae Titulescu (probabil:D). Iar "Libertatea nu este un drept, ci e asumarea unui risc." Denis de Rougemont. Majoritatea oamenilor sunt mediocri, incapabili sau mai exact încăpăţânaţi în a vedea că se poate şi "altfel". Pe mulţi îi atrage "mirajul siguranţei" oferită de un loc de muncă "stabil" :))), şi de statutul de "angajat". Eu însumi am avut vreo 5 servicii aici în ţară. Pe cartea de muncă. Mereu mi-a plăcut să învăţ să devin cât mai competent. Ultimul job - 3.5 ani. Dar am ajuns la concluzia că mai bine e "pe cont propriu". Chiar dacă pentru început câştig -dpdv strict financiar - relativ mai puţin decât dacă aş fi angajat, pe de alte părţi, avantajele sunt numeroase: libertate la autonomie, program flexibil, care-mi permite să acord timp şi alte resurse lucrurilor valoroase.. Pentru că lucrurile importante din viaţă valorează..nu costă. Fiecare e liber să aleagă cum îşi trăieşte Prezentul. Toate bune! 3DS.

Dioana TesCititoare dragă, ne rupem greu de ceea ce avem chiar dacă.. este ceea ce ne face nefericiţi. Dacă mâine.. apa sau furtuna ţi-ar lua casa... ştii ce ai face? Ai porni cu putere de la zero. Ai în tine o putere inimaginabilă. Dar să-ţi dai casa sau serviciul cu mâna ta... nu e neputinţă. E comoditate. Şi atât!!!

IH AndreeaUnora le este greu să şi gândească, dar să mai caute şi soluţii, metode prin care să-şi depăşească condiţia...dacă a fi angajat nu înseamnă sclavie, apoi de ce subliniază faptul că "Unii pur şi simplu nu au altă opţiune decât să muncească din greu şi pentru puţinii bani pe care îi primesc?" Este aceea libertate să-ţi sacrifici tot timpul şi potenţialul doar pentru a supravieţui? Dacă prioritatea lor este supravieţuirea, e normal să nu mai acorde timp şi importanță împlinirii şi dezvoltării propriei persoane. Desigur că din cele spuse de către cititoare, convingerea limitativă atrage după sine "o realitate" a celor care cred că nu există cale de ieşire din situaţia în care sunt, dar nu poate fi considerată "regulă" general valabilă.

Van NistorSau nu au ajuns la un grad de frustrare atât de mare încât să schimbe ceva. Majoritatea oamenilor care au făcut schimbări radicale cu viaţa lor au ajuns la un grad de frustrare insuportabil, dincolo de viziune şi alte lucruri necesare schimbării.

Edwinna Alexandra NicolaeCititoarea aceasta drăgălaşă tocmai lui Pera s-a gândit ea de fapt să-i zică cum e viaţa. Tocmai unui calculatorist, obez, singur şi fără un chior în buzunar care şi-a luat crucea în spinare cu curaj şi a ajuns acum să fie un exemplu pt aproape toată ţara. Iar ea săraca lipsită de noroc este condamnată la mocirlă toată viaţa...în viaţă ori stai în rahat şi taci din gură ori ieşi. N-a zis nimeni că angajatul e un sclav că nu putem fi 20 de milioane de traineri, tre să ne servească cineva şi la Mc' Donalds, Pera oferă un exemplu şi un ajutor pt cei care vor şi nu ştiu cum sau că pot. Nu pt cei care n-au nevoie. Dacă eşti un casier la Auchan fericit cu viaţa ta e ok, nu zice nimeni că tre să te faci şef altfel eşti prost. Dar dacă tu întruna te vaiţi, te victimizezi şi jelesti pe la colţuri k vrei altceva dar să-ţi pice în sân...atunci ai o problemă frate.

Adriana Popescu "Condiţia de angajat, dependent de o companie, se dovedea a fi o transpunere în context modern a vechii sclavii. O stare de imaturitate interioară şi subjugare. Printr-o sforţare a imaginaţiei, am văzut gloate de fiinţe umane damnate la un destin sisific, înlănţuite de nesfârşita repetitivitate a unei slujbe istovitoare, pe care nu o aleseseră ei, total lipsită de creativitate." Fragment din cartea ŞCOALA ZEILOR.

Adriana Popescu "Într-un clipită, am revăzut faţada clădirii Rusconi din Milano, pe Viale Sarco, cu inscripţia „Intrare subordonaţi”, care se înălţa deasupra unui şir de coridoare rezervate angajaţilor. Mi-am imaginat o grămadă de indivizi învinşi şi încovoiaţi, intrând prin acele culoare înguste, aşa cum au fost obligaţi romanii să facă la Sannio, când au fost umiliţi şi forţaţi să treacă pe sub furcile caudine. Am văzut o procesiune nesfârşită de bărbaţi şi femei, care renunţaseră să mai creadă în unicitatea lor. Premoniţia morţii individualităţii a întunecat atmosfera şi toată tristeţea acelui destin mi-a strâns inima, într-o menghină de fier."

„Să fii sărac, înseamnă că ai cedat dreptul tău de a fi creatorul propriului tău destin, contra unei slujbe care nu-ţi place şi pe care nu ţi-ai ales-o tu.” Fragment din cartea ȘCOALA ZEILOR

Aceste gânduri m-au frământat. Faptul că încă avem atât de mulţi oameni care sunt limitaţi de propria lor minte şi gândire şi încearcă să îşi justifice lipsa de realizări în loc să caute permanent soluţii şi să întrebe ”cum?”

Vreau să ştiu părerea ta despre ce ai citit mai sus şi ce soluţii crezi că ar fi necesare pentru a ajuta comunitatea noastră să se elibereze de vechile tipare de gândire.

Indiferent cine eşti, ce trecut ai avut, ce cred alţii despre tine, în personalitatea ta stă un potenţial care poate fi materializat în lucruri fantastice. În 5 ani de muncă poţi realiza tot ce visezi şi în 10 ani nu îţi va veni să crezi că eşti tot tu. Iar catalizatorul cel mai puternic pentru dezvoltarea personalităţii şi valorificarea potenţialului într-un ritm cât mai alert este vocaţia. Pentru a te ajuta să-ți descoperi și să îți valorifici vocația am pentru tine cartea Impulsul pentru vocația ta.

Pera aspera ad astra

Pera Novacovici

Distribuie acest articol pe reteaua ta preferata de socializare
COMENTARII
Intră în discuție. Lasă mesajul tău mai rapid cu contul de social media.

Termeni și condiții